Tur spre centrul tarii, septembrie 2014

[sandulea 761]

Salutare! Am luat o pauza mai lunga de la forum fiindca simteam ca e un dezechilibru intre activitatea aici, la calculator si la birou in general si activitatea pe drum, la pedale. Acum am terminat o tura foarte frumoasa si dupa cat de mult am citit de-a lungul timpului pe-aici, cred ca a venit si vremea mea sa furnizez cateva informatii si povesti celor interesati.

 

Acum, tura!  Cu ceva vreme in urma, plimbandu-ma aiurea pe google maps, cum mai obisnuiesc sa fac, am descoperit Centrul tarii, marcat cu un monument si cu un panou, si mi s-a parut un obiectiv interesant, iar distanta fata de Bucuresti il facea un pripon numai bun in jurul caruia sa imi leg o tura de o saptamana. Am facut mai multe variante, si pana la urma am plecat la drum pe varianta urmatoare:

 

http://www.bikemap.net/en/route/2792126-tur-centrul-tarii-v4/

 

 

Din cauza evenimentelor neprevazute pe parcurs, traseul parcurs efectiv a fost urmatorul:

 

http://www.bikemap.net/en/route/2806130-tur-centrul-tarii-final/

 

 

Planuisem initial sa plec si sa ma intorc din Bucuresti, dar fiindca facusem deja drumul pana dupa Boldesti-Scaeni cu alta ocazie si in general sunt satul pana peste cap de majoritatea localitatilor si drumurilor din jurul extraordinarei noastre capitale, am hotarat sa fac cateva drumuri cu masina si sa pedalez mai mult prin zonele mai interesante.

 

Anul asta planurile au fost prea putin ambitioase, iar tura scurta, dar ce o face foarte importanta pentru mine e ca e prima tura mai lunga de 2 zile facuta singur cap-coada. Mi-a deschis serios apetitul, si mi-a clarificat cateva treburi legate de pedalatul singur pe care nu aveam cum sa le stiu fara sa plec intr-un drum de genul asta.

 

 

Pozele sunt multe, si intentionez sa postez cate o zi odata, sa am timp sa deapan si detaliile. 

[gibonu 6,006]

@sandulea

Interesant.

Asteptam povestea turei.

 

Si mai ales detalii referitor la "mi-a clarificat cateva treburi legate de pedalatul singur".

[sandulea 761]

Ziua 1 - duminica, 14 sept 2014

 

 

In seara precedenta am impachetat totul si am desfacut bicicleta, ca sa incapa in portbagaj. Am pus toate piesele si suruburile frumos, in pungi, plus o trusa de scule separat, pentru asamblat, ca sa nu mai scot trusa din bagaje cand ajung la punctul de plecare si ca sa asamblez totul mai repede.

 

Dimineata iau mancarea, iau apa, cobor cu toate si incep sa incarc in masina totul. 

 

Parcurg mental lista cu tot ce-mi trebuie, constat ca am luat totul si pornesc la drum.

 

Cam o ora jumate-doua ore mai tarziu, sunt la punctul de plecare, o rascruce mai sus de Lipanesti, un loc cu amintiri cu prea placute, pe care poate le voi detalia alta data. Acum, cu un nou inceput, aveam de gand sa schimb asocierile formate cu locul asta. Scot toate piesele din masina si incep sa asamblez. Ca la rascrucile la margine de sat, acolo se intampla sa fie si un mic 

targ, asa ca nu a durat mult pana cand au inceput sa se aduce curiosi.

 

Raman o vreme doi indivizi, unul neremarcabil, care ulterior se plictiseste, iar celalalt care mai sta. Omul e de-a dreptul un stereotip viu pentru asemenea zone, transpirat, bine facut (corpolent de fapt, ce mai), cu o sapca albastra, murdara, pe cap, si maieul un pic rulat in sus, cat sa lase pantecul sa respire. Vesel si pasionat, remarca repede ca ma chinui sa asamblez o bicicleta. Nu ii ia mult si incepe sa povesteasca aventurile lui, si daca initial eram circumspect, incep sa ma linistesc, si ma gandesc ca ar trebui sa ma obisnuiesc cu asa ceva, avand in vedere ce am de gand sa fac in urmatoarea saptamana.

 

Ajung si la fazele finale ale asamblatului, si constat ca-mi lipseste un surub crucial, fara de care saua pur si simplu cade pe spate. Parcurg din nou mental toti pasii, si imi dau seama ca surubul ala l-am uitat, ca in loc sa-l bag la loc imediat dupa ce am scos saua, l-am pus pe un raft si l-am lasat acolo. Incep sa ma enervez, dar mai mult sunt ingrijorat de cum voi putea sa plec.

 

Ma intorc catre noua cunostinta si-l intreb daca nu are cumva cum sa-mi faca rost de un surub de 6 mai lung, cu niste saibe si o piulita. Sigur ca da, imediat, si se duse, intorcandu-se 10 min mai tarziu cu un doua suruburi ruginite, niste piulite vechi si niste saibe desperecheate. Incep sa ma gandesc ce faceam daca opream intr-o zona nepopulata pentru asamblare, si ii multumesc pentru piese voiosului. Asa a inceput un lung sir de ghinioane, ce avea sa tina o mare parte din tura.

 

Dupa ce prind saua si pun toate bagajele, ii mai multumesc inca o data pentru asistenta si plec la drum. Cum eu mereu las probele cu bagaje pe ultimii metri, primii km parcursi sunt mai mult de obisnuire cu gentile si de ajustare a bagajelor.

 

Ajung imediat la Valenii de Munte, fac cateva poze la casa memoriala a lui Nicolae Iorga si merg mai departe. Nu stau sa vizitez, fiindca se anunta a fi o zi grea, vantul bate din fata, am ceva de urcat, de plecat am plecat tarziu si intentionez sa ajung la finalul zilei pe lumina inca.

 

Dupa Valeni incepe sa se vada obiectivul principal al zilei: creasta muntilor Tataru

 

 

 

Malu Vanat, Homoraciu, Izvoarele, Maneciu-Pamanteni incep sa treaca mai greu, pe masura ce drumul incepe sa urce si apar vaile abrupte, care coboara zeci de metri de la sat pana jos, la firul apei. Moralul insa e ridicat, fizicul sta bine, si merg hotarat mai departe, pana in Maneciu-Ungureni.

 

Aici dau de prima Gherla a lui Gmaps pe traseu, care imi arata ca din DN1A se face un drum in dreapta care merge pe baraj. Fac dreapta, cobor pe un drum abrupt de pietris care e mai mult o rapa, si ajung in fata unui gard cu semn de acces interzis.

 

 

 

Traseul turistic cu cruce albastra era marcat inca de sus, din DN, si e si aici pe stalp, langa poarta, dar azi poarta e inchisa. Un paznic se plimba agale in curte, si pana cand m-am uitat pe telefon daca am gresit eu undeva, a disparut si nu s-a mai intors. Caut alternative si vad o ulita in dreapta, care urca inapoi in Maneciu, tot abrupt, desigur

 

 

 

In sat incep sa apara si case de lemn

 

 

 

 

Ajuns din nou sus, gasesc pe cineva sa-mi spuna cum sa ajung la baraj, si dupa un sus-jos pe niste ulite prafuite ajung intr-un final la barajul si lacul Maneciu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Palnia de supraplin, primul baraj pe care il vad pe viu cu asa ceva. Tare as vrea sa vad si sa aud una in actiune:

 

 

 

De partea cealalta a barajului ma opresc sa mananc ceva, impartind putina mancare cu o catelusa mica, care mai mult a vulpe arata, si pe care constat ca n-am prins-o in poze. Dupa ce reumplu sticlele cu apa dintr-un izvor captat care curgea imposibil de incet printr-o teava (si jumate din putinul ala se scurgea direct pe perete), incep lunga urcare spre platou.

 

 

Maneciu vazut de sus

 

[sandulea 761]

Ziua 1 continuat

 

Urcusul e cam greu, cu bolovani mari, mici, sleauri mai vechi, mai noi, si nu stiu daca e de la bagaje, dar panta pare cam mare.

Ajung in varful dealului, de unde se merge pe coama, cu ceva damburi, pana sus. Pe aici e o increngatura de drumuri, care duc in 

Cerasu, Slon, coboara la lac sau pe firul raului, pe Valea Stanii. Desi natura e vedeta, cateva case, garduri si alte elemente 

cu origine antropica dau frumos in poza:

 

 

 

 

 

 

 

 

Ma asteptam sa vad un peisaj mai tomnatic, dar e cald, in ciuda vantului care acum nu mai bate asa puternic, si nu doar din 

fata, si tot verdele asta arata inca a vara.

 

Drumul incepe sa urce si mai spre Slon incep sa se rareasca copacii si boschetii de pe langa drum

 

 

 

 

 

 

Ajung si la bifurcatia intre drumul care coboara la apa si urca pe Valea Stanii si cel care continua spre creasta. Aveam sa aflu 

mai tarziu cat de relevant era locul.

 

 

Pe masura ce ma apropii, insa, Varful lui Crai devine tot mai impunator. Drumul nu prea mai urca, iar muntele pare tot mai sus 

si mai greu de atins. Vantul incepe iar sa sufle un pic mai tare. Moralul e inca bun, indoiala incearca, dar nu prinde.

 

 

In departare se vad muntii Ciucas, Muntele Rosu, Zaganul, in timp ce drumul urca in dreapta

 

 

 

 

Distanta nu e chiar asa mare, dar toata tura vizibilitatea a fost ceva mai redusa decat tineam minte ca ar fi, in special pe 

langa Fagaras, Nici cand batea vantul mai tare nu s-a limpezit aerul. 

Din punctul asta incep sa ma ingrijorez ca drumul tot nu prea urca, si ma gandesc si la alternative

 

 

 

 

O urma de teleferic, pe deal, deasupra uneia dintre surprizele zilei.

 

Edited September 25, 2014 by sandulea

[sandulea 761]

Ziua 1 continuat

 

 

Am fost foarte surprins sa gasesc o fantana cu cumpana pe coama unui deal, la 1-200m sub altitudinea la care incepea golul alpin cativa km mai incolo si intr-o zona expusa vanturilor. Pe deasupra, apa era la doar 1.5m sub nivelul solului. Cat m-am oprit sa umplu bidonul, a aparut intre timp un om de pe un drum dinspre Slon. Vazand un jgheab pentru animale langa fantana, il intreb daca e buna de baut apa sau e doar pentru animale, si imi zice ca e buna. Foarte voios si el de altfel, si era greu sa nu fii, vremea era perfecta, iarba era verde, viata era buna. Stand de vorba, ma intreaba in gluma daca am venit si eu la maratonul ala, ca am venit un pic cam tarziu. Ce-i drept, vazusem panglicile atarnate in copaci (cred ca apar si in vreo 2 poze), presupuneam ca erau de la un concurs, si chiar ma intrebam de cat timp or sta atarnate ele. Abia acum, cand scriu postarea, mi-am adus aminte sa caut si vad ca era vorba de Cheia Mtb Challenge.

 

Profit de ocazie si il intreb pe om si de drum, si-mi zice ca e mult de urcat si ca drumul e cam prost, dar ca se poate. N-avea nici mina serioasa a unui om caruia i se pare improbabil sa reusesc ce i-am explicat, asa ca imi iau ramas bun si continui drumul.

 

In momentul asta era deja cam 2 si un sfert, 2 jumate, dar pe harta vedeam ca eram cam la jumatea drumului de 70km al zilei, si chiar daca aveam o urcare dificila in fata, eram la cam 8 km de varf iar restul era coborare, si la capat aveam o camera rezervata si o masa calda pregatita. 

 

Nu mi-a luat mult dupa ce am plecat si am dat de greu. Gropi mai mari, bolovani mai mari, mult pietris mic si mare, si pantele tot mai mari. Pantele ca pantele, dar bolovanisul ala facea inaintarea foarte grea. Intrasem si intr-o zona cu stane deasupra Slonului, si erau caini, masini, praf, si nu mai aveam nici ce poza si vedea. La vreo 2 km de fantana gasesc 2 ciobani opriti cu o masina de teren, care ma opresc si ma intreaba incotro ma indrept. Ingrijorarea lor ma ingrijora si pe mine, si nici nu le spusesem inca ce aveam de gand. Cand le zic ca vreau sa ajung la Vama Buzaului, imi zic ca e drumul prost si foarte abrupt, si ca de unde eram acolo pana la cimitirul Tabla Butii era cat de la Drajna pana acolo (nu era chiar asa, dar era prea tarziu, indoiala isi infipsese ghearele). Cand le zic ca drumul pana acolo fusese prost, ei rad cu pofta si-mi zic ca e mult mai prost mai incolo, si ca o sa ma prinda noaptea pe creasca, si daca nu fac focul o sa fie periculos cu lupii. Nu aveam de gand sa innoptez pe creasta, si chiar daca era deja ora 3 cand purtam discutia asta, deja nu mai eram sigur de faptul ca reusesc sa trec muntii pe lumina. Acum imi dau seama ca m-am speriat cam degeaba, ca mai aveam cativa km de urcat, dar ca oricat de dificili ar fi fost, ultimii 20-25km aveau sa se faca singuri si fara stres. Totusi, faptul ca oamenii erau de-ai locului si ca se vedea pe fata lor ca erau serios m-au determinat sa ma intorc. Imi spun de Valea Stanii, ca ma intorc pana la rascruce (pe care, iata, nu degeaba o pozasem) si urc pe vale, apoi pana in pasul Boncuta, si de-acolo in Vama Buzaului. In mania mea a planificarii, eu cautasem alternative si deja stiam sa intru pe drumul ala fara sa ma mai uit pe harta. Le multumesc si cobor in goana nebuna pantele bolovanoase pe care imi luase o vesnicie sa le urc mai devreme.

 

Abia fac 500m ca sunt scos din amaraciunea intoarcerii din drum in prima zi de un clantanit idiot in spatele meu. Opresc, ma uit si vad ca s-a rupt prinderea aparatoarei spate pe cadru. Pesemne ca la unul din damburile sau bolovanii luati la coborare s-a comprimat intr-atat amortizorul spate incat a lovit aripa si s-a rupt prinderea, ca era o amarata de tabla de inox gaurita. Eu stiam ca se putea intampla asta, fiindca proiectasem bicicleta cu alta pozitie a seii, si cand am dat saua mai in spate am intrat intr-o zona de risc pentru aparatoare, dar m-am gandit ca nu voi ajunge niciodata la capatul cursei, ca voi intari suspensia. Iata ca am uitat sa cresc preloadul la arc, si acum am rupt asta. Eram dezamagit de ratarea drumului pe creasta, a cetatii de vama si a cimitirului, acum eram de-a dreptul nervos. Trusa de scule e in cea mai inaccesibila zona din bagaje, ca m-am gandit ca nu voi umbla la ele decat in caz de pana, cand dau jos tot oricum, asa ca incropesc ceva cu o banda elastica cu carlige. Tot  plezneste aparatoarea cadrul la fiecare hop, dar sta locului, asa ca o las asa.

 

Ajung repede la o scurtatura care intra pe drumul spre vale. Arata a drum de TAF sau a rapa facuta de scurgeri de pe versant, dar ma gandesc ca in punctul asta deja merge totul cam prost si ca am cam terminat sacul cu intamplari nefericite pe ziua de azi. Cobor cu ceva transpiratii, intru pe nesimtite pe drumul catre apa, fiindca e tot prost, bolovanos, rupt de ape si abrupt. Trec un firisor de apa si ma opresc sa imortalizez drumul tocmai parcurs:

 

 

Ca de obicei, verticalitatea nu se citeste, si fiind un pic panicat si grabit, probabil ca mi se parea si mai abrupt la momentul respectiv.

 

Mai cobor un pic si ajung pe malurile Telejenelului. De ce imi era frica n-am scapat: cu cateva zile inainte de plecare era planul sa merg prin Valea Doftanei, si pe urma m-am razgandit si am zis sa o iau pe aici, ca inca de anul trecut voiam sa o iau pe Tabla Butii. Iata ca tot pe vale am ajuns. Din fericire se anunta a fi o vale frumoasa. Intr-o prima faza peretii sunt mai abrupti, drumul tot trece sanga-dreapta peste rau, si toata zona e mai salbatica. Intalnesc doar 2 turisti si un om cu 2 cai in 10km.

 

Cascada a Telejenelului printre copaci

 

 

 

 

 

 

Mai tarziu apar niste poienite, casute, intai abandonate, apoi locuite, apoi incep pensiuni si intr-un final asezari. Frumos, n-am ce zice, dar sunt sigur ca nu se compara cu ce as fi vazut pe creasta. Prin zona asta mai populata incep sa vad masini care merg in directia opusa, spre Maneciu, cu destula hotarare, si ma intreb cum ajung ei la baraj, din moment ce portiunea pe care coborasem eu la firul Telejenelului, si la care nu am vazut sa fie alternativa, mi se parea complet inaccesibil turismelor, iar ei urmau sa-l si urce. Numerele erau de Bucuresti, Prahova, Arges si Buzau, deci nu toti localnici, si fiind duminica, sigur se intorceau acasa majoritatea. Cum nu m-a intrebat niciunul cum e drumul, am presupus ca stiu ei ceva ce eu nu stiu si mi-am vazut de drum.

 

Valea e foarte lina si se urca foarte putin, asa ca avansez repede. Incep sa ma gandesc ca acum, pe la 4 si jumatate, as fi fost aproape de Varful lui Crai, probabil, si ca pe la ora 5 as fi intrat in zona de platou si coborare usoara. Nu am fost, dar din ce vazusem pe profil pe Bikemap, nu parea sa mai fie de urcat dupa varf, doar denivelari pe creasta. Incep sa am primele regrete ca nu am continuat pe acolo.

 

Culmea Cazaturii, Zaganu si Gropsoarele mai in departare

 

Dragut si linistit

 

Soarele in Coltii Boncutei

 

 

Cu un ochi in jur, cu gandul la drumul ce mergea in dreapta mea si cu cateva sute de metri mai sus si cu urechea la susurul Telejenelului, ajung la bifurcatia catre Pasul Boncuta, fac dreapta (in fata imi arata un traseu catre Muntele Rosu, daca tin minte bine, de 8 1/2h, iar pe harta nu prea arata ca s-ar mai putea cu bicicleta mai tarziu) si incep sa urc. Nu ma mai uit pe harta, stiam ca era de urcat intr-un pas si ma asteptam sa urc ceva. Soarele se vedea destul de jos, dar stiam ca aveam de coborat vreo 200m altitudine pe partea cealalta si ca odata coborat e ca si terminata ziua. Cand colo, urc cate putin, fac cateva poze la niste cai lasati sa pasca liber in padure si ma trezesc ca incep sa cobor. Imediat dupa pas parca incepe alta lume, dispar toate constructiile si pana in Vama buzaului nu mai vad decat 2 stane, in rest oi, vaci, munti si copaci. Imi revine in minte atunci ce mi-a zis unul dintre ciobani de lupi si ursi pe creasta, si ma gandesc cum ar fi fost sa ma manance pe mine in golul alpin cand in padurile de mai jos era plin ca cai, oi si vaci.

 

 

 

Urcand catre Pasul Boncutei

 

Lasand Valea Stanii in urma

 

[sandulea 761]

Ziua 1 final

 

Dupa pas - euforie! Coborare in viteza, care pare ca nu se mai termina. Aripa de spate face ca toti dracii, dar mie nu-mi pasa. Soarele e destul de jos, eu sunt si la umbra, viteza e mare, iar eu sunt inca doar cu camasa pe mine, asa ca atunci cand trec podul peste Strambu si ajung la confluenta lui cu Buzaul deja sunt inghetat tot. Ma opresc un pic sa-mi recircul sangele in maini, ca nu mi-am luat manusi in turul asta, si merg mai departe. Mai am cam o ora de lumina si doar cativa kilometri intr-o foarte usoara coborare, asa ca nu ma grabesc. Se deschide usor valea si incep sa apara si aici ferme, casute si pensiuni.

 

 

Respirand in sfarsit aerul Ardealului

 

Coborand din pas

 

Pe valea Buzaului

 

 

Ajung si la drumul catre Urlatoare si incep sa urc. Ma opresc repede fiindca vad in fata 4 caini ciobanesti uriasi care traverseaza drumul. Vantul bate din fata si de sus, asa ca nu ma miros si sper sa treaca mai departe fara sa ma bage in seama. Au chef de joaca, si se harjonesc un pic. Unul dintre ei ma vede, si incepe sa ma latre. Incepe inca unul. Pe urma inca unul. Consensul general este insa ca au lucruri mai bune de facut, si merg intr-o poienita din apropiere. Cel care a inceput sa ma latre tot insista, dar pana la urma se plictiseste si pleaca. Urc mai departe.

 

In timp ce urc ma depaseste o masina de Brasov. Ajung mai sus si mai vad cateva masini. Mai e o mana de oameni prin jur, fac poze, se uita, cativa au oprit si mananca. Opresc si eu la un tomberon si imi arunc gunoaiele. Merg mai departe, usor contrariat de faptul ca nu aud altceva inafara de susurul raului, care nu e foarte vioi, si freamatul padurii. Mai merg un pic si vad o ceva rosiatic in stanga, si imi dau seama ca aia e.

 

Urlatoarea facandu-si aparitia usor

 

Am prins-o cum putini o prind, probabil, cu un debit atat de mic, ca si raul ala anemic pe care il alimenta o acoperea ca zgomot. Vreo 4-5 firisoare de apa cracanate abia udau toata rapa aia, care dupa dimensiuni parea ca a vazut si zile mai ploioase (imi va confirma si proprietarul pensiunii, de altfel, ca debitul e foarte mic, in ciuda ploilor recente). Frumoasa, totusi, si ma gandesc cum ar arata si suna ea de obicei cand are vocea buna si incepe sa cante. Dau sa fac o poza cu sunet (nu stiu de ce, prefer o poza cu sunet unui filmulet, in special cand scena e mai statica sau repetitiva) si fix atunci masina de BV care ma depasise mai devreme da drumul la o prostie de melodie, tare, cu toate usile deschise, parca anume sa ii enerveze pe aia 5-6 oameni cati eram in kilometrul ala patrat in jurul cascadei. Atunci am fost readus cu violenta cu picioarele pe pamant, si mi-am dat seama ca in ciuda tuturor nenorocurilor avute pe drum, eu parasisem, una cate una, toate frustrarile adunate in oras si in "civilizatie". Eram calm, eram linistit, respiram aer curat. Si de-odata au inceput sa-mi falfaie urechile de la bas si s-a spart toata iluzia. Le arunc o privire care ingloba toate cuvintele pe care aveam de gand sa le adresez celor doi destepti, n-am vrut sa deschid gura ca nu stiam ce avea sa iasa pe ea. Chiar si cu ochelarii de soare pe fata, mi-au citit intentiile si au oprit muzica, pornind-o din nou, desigur, dupa ce am plecat.

 

Urlatoarea, azi Sforaitoarea

 

Si odrasla ei mult mai zgomotoasa

 

 

De la Urlatoare am ajuns in 10 minute la pensiune, obosit, un pic inghetat, un pic dezamagit, dar incantat de drumul facut. In timp ce urc spre camera, proprietarul ma intreaba daca ma descurc cu masa de seara. Opa, avem o problema! Se pare ca nu in toate pensiunile la care apare trecut pe net ca au si restaurant dau de mancare si in timpul saptamanii, unii isi fac stocuri doar pentru weekend. De-acum stiu, cand fac rezervarea prin telefon intreb si daca am ce manca seara cand ajung. Din fericire, aici se gaseste si mananc o strachina de ciorba, care pare ca nu se mai termina si ca ma umplu cu zeama aiurea, si niste cartofi cu o ceafa de porc. Deja ma instalasem si facusem un dus, iar mancarea calda a intrat la fix. M-am dus si m-am culcat, fericit ca am incheiat o zi cu bine, si ca drumul abia a inceput.

Edited September 25, 2014 by sandulea

[mihaighimpu 270]

Felicitari, frumos traseul, foarte frumoase pozele si... foarte curajos :)>- .

Asteptam cu interes continuarea!

[xemax 4,059]

Jos cu palaria... Atata amar de traseu cu o motocicleta fara motor!... Puteai macar sa-i lasi cricu'! :D

 

PS: Da fortez o gluma, altfel toata stima din partea mea! :-bd

[Traveller 5,841]

Imi place stilul ăsta de ''cicloturism extrem'' pe care îl abordezi. :)

E nevoie de pregătire fizică și psihică pentru el. Mai ales dacă mergi singur. Aici depinde mult de constructia fiecaruia, turele singur îți permit un anumit nivel de meditație, pe care eu îl văd benefic.

În altă ordine de idei, cred că bicicleta asta, prin geometria și greutatea ei, te dezavantajează mult pe urcări. Si la o tură cu profilul ăsta se simte. Pe coborâre și plat probabil că e imbatabilă, pe teren greu.

Felicitări!

[diorgulescu 2,225]

@@sandulea

Toata stima maestre. M-ai "prins" :D

Astept continuarea.

[sandulea 761]

Multumesc tuturor pentru aprecieri.

 

@@gibonu

 

O sa detaliez la sfarsit intr-un post de concluzie parerile mele legate de pedalatul singur, ca abia mai inteleg si eu cateva chestii acum cand le astern pe tastatura.

 

@@xemax

 

Da, asa ma zgarcesc uneori, din tot ce e pe tractor tocmai la cric am renuntat. Cricul era pe masura, ce-i drept, avea si el vreo 900g, si chiar si asa tractorul a fost lejer mai greu decat toate bagajele, chiar cu tot cu apa si mancare. Fara cric s-a culcat ca vaca peste tot, in iarba, pe asfalt, pe nisip, pietris, ba o data l-am scapat din mana pe beton de juram ca o sa se crape pamantul acolo unde a lovit cu ghidonul.

 

@@Traveller

 

Asa-i, nu mi-a venit chiar natural o tura de genul asta, a trebuit sa muncesc un pic ca sa o duc la capat, dar despre asta o sa mai vorbesc pe parcurs si mai la coada. 

 

Iar tractorul nu apreciaza urcarile, intr-adevar. Nu pot pedala din picioare, ceea ce inseamna ca urcarile pe drumuri rupte, cum am avut din belsug in tura asta, sunt cel mai mare inamic, fiindca nu pot sa fortez sa trec peste bolovani, sleauri si lemne. Si cum viteza e mai mica decat la o bicicleta normala pe urcare, uneori pur si simplu "se caleaza motorul" in cate un bolovan sau alt obstacol. Urcarile pe asfalt merg mult mai bine, fiindca odata ce am gasit ritmul, pozitia e relaxata si se urca cu foarte putin efort. Viteza e mica, ce-i drept. Coborarile nu pot fi exprimate in cuvinte, indiferent de suprafata.

 

Cat despre stilul de a face un tur, eu nu concep o alta metoda. Am o fascinatie de cand eram mic pentru calatoriile lungi si primejdioase, genul asta de tura e practic implinirea unui vis din copilarie (sigur, nu merg la capatul lumii, dar daca nu vad oameni si masini in jurul meu si sunt pentru prima oara pe drumul ala, mi-e usor sa intretin iluzia si minunarea). Nu aveam ideea unei rute anume, ci calatoria in sine ma atragea. E greu de pus in cuvinte. Cert e ca am mers pe toate tipurile de drumuri, de la autostrada pana la poteca de picior, si cand planuiesc o tura o croiesc instinctiv pe judetene, comunale si drumuri nemarcate, daca nu sunt constrans de vreun obiectiv, de timp, de disponibilitate sau alti factori. Daca ti-ai ales numele de Traveller, presupun ca intelegi cam ce e in capul meu.

[Traveller 5,841]

Nu aveam ideea unei rute anume, ci calatoria in sine ma atragea. E greu de pus in cuvinte. Cert e ca am mers pe toate tipurile de drumuri, de la autostrada pana la poteca de picior, si cand planuiesc o tura o croiesc instinctiv pe judetene, comunale si drumuri nemarcate, daca nu sunt constrans de vreun obiectiv, de timp, de disponibilitate sau alti factori

 

Inteleg si apreciez  :). Spor la povestit in continuare, ne-am luat bere si floricele si asteptam!  ;)

[MaC® 5,501]

ne-am luat bere..

Tu măh? 

Fugi că induci lumea în eroare. 

Bere mi-am loat io.

Fără floricele. Tough style. :)

 

 

Glumesc, așteptăm restul poveștii... 

[sandulea 761]

Revenind la treburi, ar fi interesant sa fac o mica statistica. In prima zi de la punctul de plecare pana la barajul Maneciu am mers pe asfalt, iar de la baraj l-am parasit pana a doua zi in Zizin. Asta inseamna 30km de asfalt si 50 de neasfaltat in prima zi, si pana acum in total.

 

 

Ziua 2 - luni, 15 sept

 

Ma trezesc usor pe la 8. Ma uit pe geam la dambul impadurit de peste drum de pensiune si parca tot nu imi vine sa cred ca sunt pe drum. Cum spuneam, uneori am o fericire stupida, vecina cu naivitatea. Inca mi-e frig, ca venind din cloaca asta de oras care se coace la campie am ramas cu senzatia ca e vara in toata tara. Ma imbrac, imi strang toate bagajele si ma duc jos sa mananc. Gasesc un pic ulcior cu lapte cald, cateva legume si cateva feluri de carne, care in mod surprinzator era gatita, si nu mezeluri. Rad tot, dar imi merg direct la inima niste chiftelute afumate, chiar si reci. Mai stau de vorba cu proprietarul despre drumul de ieri, drumul ce urmeaza, si ce drumuri au mai facut oaspetii care au stat aici. Aud ca se fac sarbatori sus pe platou, si ca urca lumea cu masinile, si dinspre Slon, si dinspre Vama Buzaului. Deja sunt 99% sigur ca as fi izbutit sa urc, dar contra firii mele refuz sa ma mai las macinat de regret. Intorc discutia la drumul ce urmeaza si aflu ca drumul spre Brasov prin Dalghiu e in regula, ca se face cu 4x4, dar ca nu e prea prost.

 

Termin de mancat si vin cu bagajele, sa le pun pe tractor. Asamblez totul, ca e un cosmar de curele si bretele sistemul de bagaje pe care mereu il las pe ultima suta de metri, si fac o mica inspectie tehnica, fiindca ieri am coborat fara nicio rusine din pasul Boncuta, si monoblocul care tine loc de articulatie pentru bascula spate are obiceiul sa se dezfileteze cand ti-e lumea mai draga. Totul e bine pana ajung la roti. La roata din spate vad ca una din spite intra in janta fara sa vad si niplul. Curios. Ma uit mai jos pe spita si vad ca s-a rupt de la cot.

 

 

Ptiu! Toata ziua de ieri, chiar si pe urcari, auzeam bolovani care trozneau janta, spitele si chiar discul de frana din spate, fara sa pricep prea bine cum se intampla asta. Se pare ca unul din bolovani l-am luat bine. Si chiar pe partea cu pinioanele, deci trebuie neaparat la atelier, nu pot sa o fac singur. Stiu ca nu e din cauza drumului sau a greutatii mari, fiindca spitele pe spate sunt nichelate, nu inox, au cel putin 10 ani si le-am plimbat pe multe roti si biciclete si prin conditii foarte vitrege. Zgarcit fiind, nu le-am schimbat, desi erau corodate si stiam ca se pot rupe. Verific roata, dar nu e prea stramba. Janta e o Beretta, inalta, grea si tare, pe care am luat-o de pe un First Bike monstruos al unui amic fiindca sunt innebunit dupa roti mari si jante cu sectiune inalta. M-am chinuit aiurea sa fac roata cu ea, ca nu prea poti sa o strambi sau sa o indrepti din spite, cred ca mergea si cu 4 spite daca o faceam.

 

Iar imi pierd un pic increderea in momentul asta. Hotarasc sa nu merg prin Prejmer, cum era planul initial, ci s-o iau prin Brasov ca sa-mi repar roata. Nu as fi avut timp sa fac roata si sa mai opresc la Prejmer, Harman, Bod, Feldioara si Rotbav. Cu Prejmer am istorie, fiindca am mai fost de 2 ori si de fiecare data am ajuns fix dupa ce se inchisese. Acum nici macar nu mai reusesc sa trec pe acolo, e un blestem. Sau un motiv de revizitare. Meditez cateva minute la posibilele miscari in spatele pensiunii. Atat de preocupat am fost cu tot felul de banalitati, ca mancatul, dormitul, spalatul si spitele rupte ca nici nu am bagat de seama unde sunt.

 

Padurea imediat in spate

 

Raul din fundul curtii

 

Catelul rezident

 

Buzaul trece chiar prin spatele pensiunii. Ca si in cazul Oltului peste cateva ore, mi se pare interesant cum ma aflu acum in zonele de incipit ale unor ape care au modelat tara asta. Stau si ascult putin glasul domol al Buzaului, imi iau ramas bun de la proprietarul pensiunii si o iau din loc.

 

 

Bordei

 

Fac cateva sute de metri, trec podul peste Buzau si fac stanga la bifurcatie catre Dalghiu. O scurta portiune cu pereti mai abrupti, impaduriti, si dupa se deschide o vale nemaipomenita.

 

 

 

 

Ba mint, batea vantul si pe-aici, dar n-am vrut eu sa-mi amintesc

 

 

Vremea si locul sunt perfecte pentru pedalat. Pana m-am urnit eu din loc s-a facut 11 jumate si afara nu mai e frig, pe cer sunt cativa nori, cat sa nu fie monoton albastrul, si nici vant nu prea e. Batea cam tare la pensiune, dar aici nu mai bate. Avansez fara prea mare graba, bucurandu-ma de caldura, de verdeata, de mirosuri, de sunete.

 

 

Localnici vazandu-si de treburi

 

 

Dau si peste 2-3 pensiuni trantite aiurea in mijlocul drumului. Nu le pozez, ca ma enervez degeaba. Nu apare vreo urma pe imaginile satelitare, care nu au mai mult de 2 ani, deci baietii s-au miscat repejor. 

 

Drum de-a lungul Paraului Sasului, alternativa la drumul prin Pasul Zizin prin care aveam de gand sa merg

 

Drumul stanga, spre Dalghiu, peste parau

 

Muntele Dungu, capat de perspectiva

 

O doamna, foarte fotogenica de altfel, fu de acord sa imi pozeze. Dungu s-a incapatanat sa stea in umbra, si a iesit la soare cand am intrat eu in padure. Pai asa faci bre? Lasa ca a iesit contrastul mai bun in poze.

Edited September 26, 2014 by sandulea

[sandulea 761]

Ziua 2 continuata

 

In Dalghiu, conform listei cu monumente, este un vechi post vamal. Nu l-am gasit, si nici oameni n-am vazut de altfel.

 

Urcand spre Poiana Dalghiu.

 

De sus se vedeau cam toate casele din sat. Si erau o groaza.

 

 

S-a-ngalbenit cand a vazut pe ce merg eu.

 

Urcarea e lejera si constanta. Cand vazusem serpentine pe harta ma asteptam sa fie ceva greu, dar a mers facuta in regim de cascat gura. Era rau daca era mai grea ca batea soarele pe partea asta si eram complet expus. Daca jos batea vantul, aici incepusem sa ma cam incing. Mai urc ceva si ajung la Poiana Dalghiu, sau cel putin asa cred. De urcat nu se mai urca, dar poiana asta e doar o limba de iarba in padure. Pozez totusi, sa stiu ca am bifat-o si pe asta, si ma intind putin sa ma racoresc la umbra lizierei. Cu ocazia asta rearanjez si aparatoarea de spate, pe care am dat-o jos la pensiune, ca sa nu imi mai bat capul cu ea, si am prins-o pe geanta cu banda elastica. Tot zdranganea si aici, ea si cu spitele ei de metal cu care se prinde, dar am dat o groaza de bani pe ea si nu imi venea sa o las in urma. Incep apoi coborarea spre Zizin.

 

 

 

Poiana Dalghiu

 

Coborarea, ca asa e frumos, e prin padure, cu serpentine, nisip, balti, pietris si cativa bolovani aruncati, cat sa nu te plictisesti. Numai bine de distractie. Parca imi ia Dumnezeu mintile, uit intentionat de spita spate care zdrangane inspaimantata si las tractorul sa rupa drumul la vale. 

 

Coborare!

 

Pe partea asta, umbra si frig, dar nu conteaza, mereu e distractiv sa cobor cu utilajul asta. Dupa o coborare mult mai lunga decat as fi crezut, ajung pe cursul Zizinului si valea se mai aplatizeaza un pic. Ma incalzesc si ma gandesc ca acum urmeaza una din cele mai anoste parti ale drumului, prin si pe langa Brasov, punctata de cateva biserici fortificate. Ma gandesc cum sa fac cu roata si hotarasc sa ma duc sa mananc ceva in Brasov in timp ce las bicicleta sa-mi faca respitarea.

 

Tractorul pe pod

 

Valea Zizinului

 

 

Destul de lunga valea

 

Deja nu se mai vad munti sau dealuri mai departe

 

In afara de 1 camion si vreo 2 ciobani de partea cealalta a raului n-am vazut activitate pe toata valea. Numai bine, fiindca stiam ce ma asteapta 20 de km mai incolo. Intr-un final dealurile se farama de tot in stanga si in dreapta si in fata apare Zizin. Ratez drumul care trece raul si merge pe stanga, pe langa sat, si intru in sat. Dupa 10 metri imi dau seama ca satul e plin de tigani. E prima zi de scoala, dar pe ulita sunt numai copii care bat mingea. Mai departe vad si cativa care arata a scolari. Mai merg ceva, trec de vreo 2 carute si ajung la asfalt. Slava Domnului, ca tare nu-mi place cand sunt luat prin surprindere asa, nu stiam cat de lung e satul, incotro trebuie sa o iau dupa el, si nici ca ma opream sau scoteam telefonul acolo intre magraoni. Vad indicator catre Tarlungeni, trec prin Tarlungeni, apoi indicator catre Sacele si catre Brasov. Pornesc spre Brasov, merg un pic sa ies din zona de sat si opresc sa caut pe net ateliere de biciclete, sa nu ma invart aiurea prin oras.

 

Muntii Barsei si Postavaru, si Sacele turtit acolo sub ei.

 

 

 

[sandulea 761]

Ziua 2 continuata

 

Drumul drept, ceva trafic, vant usor din spate, asa ca pana la Brasov zbor. In oras, merg tintit catre Probike, ca mi-a ramas in cap treaba cu "cel mai mare magazin de biciclete din Romania". Apai daca-i asa, n-am cum sa dau gres cu ei. Ajung repejor si intru cu tractorul inauntrul magazinului (se vede de afara ca e fosta hala, fabrica, ceva), unde ma las intr-adevar impresionat de magazin. Mai putin impresionant insa e faptul ca sunt fix 2 oameni in el, un vanzator si un client, sau prieten al vanzatorului. Nu-i a buna.

 

-Buna ziua, as vrea si eu sa-mi respitati roata spate, fiindca mi s-a rupt o spita.

 

-Nu se poate, fiindca nu avem mecanic azi.

 

Mai umfla rasul imediat. Mai sa fie, cum era aia cu pomul laudat? Nici nu mai intreb de ce nu sunt mecanici luni la pranz in cel mai mare magazin de profil din oras, tara, lume, univers si intreb direct unde sa ma duc ca sa imi rezolv si eu problema. Imi zice omul strada, imi zice stanga, dreapta, sus, jos, bag la cap si ma duc. Parca eram de-al locului, ma duc si nimeresc din prima. Ma apropii si vad ca era vorba de Playbike. Hai ca am pierdut multa vreme si pe saitul astora, sigur o sa ma rezolve ei. Cum venisem eu, am intrat intai in magazin, care este sus pe niste scari, ca nu vedeam unde era servisul, 20 de metri mai jos pe strada si pe trotuarul opus. Vanzatorul de acolo imi spune ca mecanicii lor lucreaza doar pe baza de programare, si ca nu o sa-mi faca roata pe loc. Pe deasupra, imi spune ca chiar daca ar face-o, ar termina-o maine sau le-ar lua nu stiu cate ore.

 

Deja incep sa ma enervez. In Bucuresti mi-am facut o roata intr-o ora la Bikexcs si aici nu pot sa mi-o faca intr-o zi? Inteleg ca mai sunt si alti clienti, dar eu am facut o roata acasa in 2 ore, cu tot cu desfacut janta si butucul de pe alta roata, si fara sa am stativ pentru indreptat roata si nici ani de experienta si de profesat. Vanzatorul e de treaba si incearca totusi sa ma ajute, si suna pe cineva de la alt magazin si il intreaba daca poate sa imi faca roata. Respectivul poate, dar nici aici nu poate sa imi faca toata roata mai devreme de maine, ci doar spita aia. Doar ca acum le-a venit stoc nou, asa ca aranjeaza, fac, desfac, deci nu pot sa mi-o faca imediat. A, nicio problema, ca am inceput sa ma prind cum sa ma invart ca musca fara cap, o sa exersez in continuare. Cer directii pana la magazinul al treilea, le primesc, si pornesc. Uit din nou sa intreb cum se numeste magazinul la care trebuie sa ajung. Pe de alta parte, ma mir cum de uita si al doilea vanzator sa zica numele magazinului cand mi-a dat directii.

 

In punctul asta incep sa ma lupt si cu orasul. Nu am mai nimerit dupa directiile primite, asa ca ma uit pe harta. Imi planuiesc un traseu, dar vad ca nu merge fiindca sunt cateva bulevarde imense care sunt sensuri unice. Eu am si un pitic si nu-mi place sa merg pe trotuar sau pe contrasens, ci doar regulamentar, asa ca dau vreo 2-3 ture pe un tronson de bulevard, uitandu-ma in stanga si in dreapta dupa o firma, o vitrina, fara succes. Intreb oameni, e un parculet langa, dar nimeni nu stie. Caut pe net, vad ca e vorba de Mos Ion Roata, si vad si adresa exacta. De regula citesc imediat harta si imi dau seama unde sunt, dar din cauza giratoriilor continui sa ma pacalesc, crezand ca sunt in alta parte a bulevardului. Imi pica fisa cand imi amintesc ce mi-a zis o femeie, ca e lung bulevardul, si dau intr-un final drumul la GPS pe telefon si vad ca eram mai sus de magazin, si ca luasem giratoriul gresit ca reper. Si da-i si intoarce, si mergi pe Iuliu Maniu, care e tot sens unic, invers fata de 15 Noiembrie, cu zece miliarde de benzi, pana trec de magazin, ca sa fac stanga si sa ma intorc pe 15 Noiembrie. Pe portiunea asta nu mai era sens unic, asa ca imi calc pe inima si tai benzile de contrasens ca sa traversez la magazinul care era pe stanga. Deja frustrarea era la cote maxime, ma invarteam de o ora, o ora jumate prin Brasov si nu mancasem din Vama Buzaului, si cum imi facea o singura spita, renuntasem si la ideea sa caut sa mananc ceva in timp ce imi face roata.

 

Intru in magazi, si din fericire, cat timp am balaurit eu prin oras ei au terminat treaba si pot sa-mi faca roata. Trag bicicleta in coltul de servis si il las pe om sa-si faca treaba. Se mai scurg 30-45 min, mi se pun cateva intrebari, se glumeste un pic. Eu nu pot decat sa ma gandesc cum imi e rabdarea pusa la incercare cu toate prostiile astea. Am mers ultima mie si ceva de km cu tractorul fara macar sa trebuiasca sa pun ulei pe lant, fara un scartait, si acum imi face figuri. Greutatea e nesemnificativa, am dat in gropi, borduri si bolovani cu mult mai multa violenta pe-aici pe langa Bucuresti, si mereu am apa, mancare, scule si niste haine la mine, abia daca sunt 7-8 kile in plus cu bagajele de acum. Intr-un final imi termina roata, platesc si plec. Gata cu prostiile pe ziua de azi, sau cel putin asa sper!

 

Cand sa plec de la magazin era deja trecut de trei. Clar nu mai vizitez nimic azi, ca mai am de mers, de mancat, si nu vreau sa pun cortul pe intuneric si nici sa opresc inainte de locul stabilit. Iau bulevardul si incep sa merg pe E60, printre masini si tiruri. Imi aduc aminte de 2011, la precedentul tur al bisericilor sasesti, cand am trecut extrem de aproape pe Centrul Romaniei fara sa am habar, cum mergeam noaptea pe ultimii 15 km de E60 inainte de Sighisoara. Eram tot cu tractorul, dar intr-o configuratie usor diferita. Era noapte, masinile vajaiau pe langa noi, dar eu eram perfect concentrat pe lumina de la farurile mele, si pe stopul colegei de tura din fata. Noaptea e altcumva, parca intru in transa. Departe de a fi in transa, acum eram cu ochii dupa un restaurant, sa opresc si eu sa mananc ceva cald si bun. Singurul element comun era hotararea cu care pedalam, si faptul ca eram tot pe E60. 

 

Ajung la un restaurant, ma uit un pic, arata cam pretentios si curtea e cam inghesuita. Eu deja am hainele un pic murdare, cam miros si nu am de gand sa ma schimb doar pentru restaurant. Zic pas si merg mai departe. Trec de Colonia Bod, mai merg ceva si vad alt restaurant pe dreapta. Are zona de mese acoperita cu o pergola, mesele sunt mai cracanate, zona e mai aerisita, am copac in fata unde pot lega bicicleta, si arata un pic mai muncitoresc. Trag in curte, ma spal pe maini, mananc o ciorba de vacuta cam neinspirata, niste cartofi prajiti cu o ceafa de porc care ma remonteaza, si ma tratez cu 50 de coniac sa ma linistesc putin. Acum, cu burta plina, treburile au reintrat pe fagas.

 

Pornesc din nou la drum si ajung la Feldioara. Si pe aici am trecut in 2011, dinspre Haghig, tot spre Rotbav si Maierus, cum voi trece si azi, si tot pe la aceeasi ora si in graba, dar decid sa fac micul ocol pana la biserica si cetate.

 

 

 

Marienburg, cetatea Feldioarei

 

 

Din nou, ca in 2011, prind o cetate in renovare, doar ca e vorba de Marienburg de data asta, nu de Rupea. Intre timp, am fost in primavara la Rupea cu masina si pot sa zic ca e foarte frumos, e o cetate mare, si acum e destul de pustiu, si se poate intra si explora in voie prin casele alea reconstruite, si cu greu iti mai vine sa pleci din unele. Sper sa se faca ceva ca lumea si aici.

 

Biserica nu prea imi face cu ochiul, fiindca pe mine ma atrag mai mult cele medievale, si nu cele reconstruite in sec. XVI-XVIII, si nici nu e fortificata.

 

Plec din Feldioara si ajung repede in Rotbav. Usa inchisa. Nu am timp sa sun si sa vizitez. Va ramane si asta pe tura urmatoare. Incepe sa se simta si asta ca o zi irosita. Mai merg ceva si ajung la Maierus. Aici nu ma duc la biserica din prostie, eram convins ca e recenta si neinteresanta biserica, dar nu era asa. Aici, din fericire, m-am dezlipit de la ruta din 2011 si de drumul european si am intrat din nou pe drumuri mai goale.

 

 

Ajung si in Apata si constat ca am intrat in zona de tigani vorbitori de maghiara. Desi Covasna e in dreapta, pe malul drept al Oltului, si astea sunt foste sate sasesti, pe aici pielea e neagra si limba e rosu-alb-verde. La iesirea din Apata spre Ormenis vad si ruinele unei cetati:

 

 

Deja incepe sa se innoreze, si temperatura sa scada putin. Traficul, din fericire, a scazut mult, ceea ce ma bucura, fiindca locul de cort de diseara va i undeva cam langa drum, ca in dreapta e Oltul si calea ferata iar in stanga sunt Muntii Persani. Tot pe aici vad si prima vulpe pe viu, in salbaticie. Opresc sa-i fac o poza, dar de cand i-am schimbat tractorului placutele franele fac de parca trage trenul in gara, si am speriat-o. E una din chestiile pe care am uitat sa le rezolv dinainte, fiindca stiam ca va fi iritant sa incetinesc sau sa opresc in padure cu zgomotul asta scotandu-ma din stare.

 

 

 

Soarele strivit de nori

 

 

Ajung si la locul de cort, pe un deal deasupra Ormenisului. Am schimbat de vreo 3 ori pozitia pana am gasit un loc care mi-a placut, care sa nu se vada nici din sat, nici de pe drum si nici din alte cateva locuri din jur. Fix langa o linie de copaci de pe buza rapei, dar cu camp in partea ailalta. Un pic cam expus, dar nu se vedea din drum, si speram sa nu ma fi vazut nimeni din sat urcand coasta pana sus. Am mai inspectat satul de sus, si imprejurimile, si intr-un final, multumit de loc, am mancat putin, am pus rucsacul cu mancare intr-un pom ca sa nu ma sacaie vreun caine peste noapte si am pus capat unei zile cu multe frustrari, dar si cu cateva momente foarte frumoase, cam toate pe langa Dalghiu. 

 

Ormenisul de sus

 

[sandulea 761]

Ziua 3 - Marti, 16 septembrie

 

Dupa o zi frustranta, cu invarteli, mult drum pe asfalt si trafic mult, m-am culcat cu gandul ca urmeaza o zi interesanta, cu doua obiective pe care asteptam de mai bine de un an sa le vizitez. Nu stiu cum anume, dar am reusit sa dorm foarte bine. Eu in general sunt cam pretentios la somn, nu pot sa dorm decat pe burta, cel mult pe o parte, nu trebuie sa fie zgomote, lumini (folosesc dopuri de urechi), iar noptile la cort nu sunt cele mai placute amintiri ale mele. O fi dormitul pe pamant, in iarba, care mereu imi da un sentiment de liniste si de siguranta, o fi fost pozitia foarte buna, o fi fost oboseala si masa de seara frugala (o punga de alune), cert e ca am dormit mult mai bine decat ma asteptam, iar faptul ca m-am invartit cam o ora sa gasesc locul bun, care nu se vede nici din drum, nici din sat, nu e nici prea aproape de padure, nici de rapa, nici in mijlocul campului, nici in panta, s-a simtit intr-o pozitie buna in cort.

 

Doar doua probleme am avut: calea ferata, pe care o urmam din Brasov, si avea sa ma insoteasca pana la Rupea, si frigul. La vreo jumatate de ora dupa ce am pus in sfarsit cortul, am inceput sa aud un uruit grav, prelung si violent, intai in departare, pe urma din ce in ce mai tare si mai tare, pana cand incepuse sa ma acopere usor cand vorbeam cu voce tare. Cand ma uit afara, venea un marfar dinspre Brasov. Nu mi-a venit sa cred, si inca ma mira, cat de puternic putea sa rasune in valea aia cand trecea cate un tren, in special marfarele. Brusc, sa locuiesti in Ormenis, care arata nemaipomenit de pe sus, invaluit intr-o ceata subtire, sub un deal, mi s-a parut ceva ingrozitor, la cate trenuri trec pe acolo zilnic. 

 

Frigul a fost oarecum o surpriza. Desi in seara anterioara, in Vama Buzaului, mi se paruse foarte frig, era la munte si era o zona predispusa frigului, iar eu eram venit din Bucuresti, unde inca dormeam cu geamul deschis. Aici noaptea a inceput bine, fiind inca incalzit de pe bicicleta, si pana sa ma culc a fost bine. Pe parcursul serii am tot pus haine pe mine, pana cand la un moment dat n-am mai avut ce. Am pus si hainele de ploaie pe mine mai spre dimineata, fiindca niciuna din tehnicile mele de incalzire nu functiona (mie imi place sa dorm in frig in general). Stiam ca as putea avea probleme cu frigul, fiindca sacul de dormit e unul sintetic, ultralight, de vara, de la Decathlon, iar ca haine groase nu aveam decat un polar subtire luat la reducere si o pereche de sosete de neopren pentru scufundari. In rest aveam de gand sa variez numarul de straturi cu camasile si pantalonii pe care ii aveam la mine, plus o bluza subtire cu maneca lunga si un tricou usor, ca sa raman la o temperatura confortabila. Ei, am aflat ca toamna in Ardeal nu-i ca la campie.

 

 

Cu trenuri si frig, m-am trezit totusi dupa un somn bun dimineata. Mi-am strans toate lucrurile, am mancat si m-am pregatit de plecare. Eram la vreo 500m de sat, fix pe un drum de caruta, si nu la mult timp dupa ce m-am trezit incepusera si oamenii sa umble pe campuri pe langa sat. Mai dau o tura prin jur si o iau din loc.

 

Rasaritul deasupra vaii Oltului

 

Oltul, calea ferata si dealul antifonat

 

Ormenisul dimineata

 

Frig (poza e stramba ca am pus telefonul in pom)

 

Dealul care m-a gazduit in noaptea dinainte

 

Cobor dealul si ajung repede in Ormenis. Cum vedeam si de sus si cum vazusem ca e din Maierus incoace, era si aici plin de tigani. Opresc la un magazin, fix langa sectia de politie, asa ca nu am emotii cand imi las tractorul afara, fara sa il mai leg. Deja mi se parea un gest ostentativ si mai mare bataia de cap sa fac asta. Dupa Ormenis vine Augustin, unde dintr-o data se vad schimbari majore, si desi inca sunt in judetul Brasov si se vorbea ungureste pe strazi din Maierus, abia din Augustin, unde casele sasesti erau mult mai rare si erau mai multe case de lemn, am inceput sa simt ca sunt in Covasna. Si casele astea de lemn sunt cele mai mici pe care le-am vazut, si nu cate una razleata, ci toate erau la fel, mici, patrate, cu latura de maxim 4m, de lemn, cu acoperis in doua ape. Aici a fost unul din cele cateva locuri din toata tura in care am simtit ca saracia e apasatoare, sufocanta chiar. Niciodata nu ma simt bine cand pedalez prin asemenea locuri, ca ma gandesc cati bani am dat pe piesele de pe bicicleta pe care merg, chiar si la mana a doua, la ce am acasa, la care sunt perspectivele mele si care sunt perspectivele oamenilor printre care trec. 

 

Asfaltul incepe sa dispara pe alocuri, semn bun pentru mine

 

Una din casele din Augustin

 

Ies din sat si ma indrept catre unul din punctele de interes ale turei: defileul Oltului de la Racos, unde se despart Muntii Persani la sud de Muntii Varghisului, la nord. Cu Google nu mi-era clar daca e drum pe stanga sau pe dreapta, cat e circulabil, sau in ce stare e, si nici pe net nu gasisem informatii prea multe, asa ca eram nerabdator sa vad ce gasesc. Asfaltul a disparut imediat, semn ca drumul, daca mai continua, nu va fi prea circulat. Nu merg mai mult de 500m ca incep sa prind din urma niste carute. Arunc un ochi in ele de la departare. Brusc nu imi mai place prea mult situatia. Drumul nu mai are nicio asezare pana la Racos, e cam pustiu si izolat, iar oamenii astia e clar ce fac. Maxi taxiurile spre Brasov s-au dus deja, deci toti care au ramas fie muncesc campul, fie nu muncesc deloc, iar cei care intra cu caruta in padure sigur se duc la furat de lemn. Preferand sa nu am interactiuni cu ei, trag sub un copac intr-o poienita, inainte sa inceapa sa urce drumul, ca sa astept sa iasa de pe drum carutasii si sa intre in padure. Cat mananc ceva si incerc sa imi ung arcurile de la sa, care au inceput sa scartaie, mai trece o caruta. Ma resemnez cu gandul ca trebuie sa astept sa se departeze si asta. Pe urma mai trece una. Si inca una. Si inca una. Cam dupa a zecea caruta am incetat sa mai tin socoteala. Mi-am dat seama ca autobuzele alea pleaca cam goale din satele astea, ca aparent are lumea ce face pe aici. Decid ca totusi nu are ce sa se intample asa rau si plec mai departe.

 

in Augustin mai sunt si gospodari

 

mergand catre defileu

 

 

 

loc de oprit si numarat carute

 

munte al carui nume nu-l gasesc, si care m-a urmarit cu privirea prin tot defileul

 

 

Nu merg mult si dau peste un cioban intr-una din poienile dintre dealuri. Il intreb daca merge drumul pana la Racos, si daca e bun. Ciobanul, care arata ca multi ciobani de la noi, scoate din buzunar un telefon si zice-n el "Stai ma asa", si imi spune ca e bun drumul. Ii multumesc, si cand dau sa plec, spune iar in telefon "nu-i nimic ma". Deja incep sa ma simt un pic ca in Vestul Salbatic aici: ciobanul tine de sase cat timp in padure e o hoarda de hoti care fura carute de lemn, si e intr-atat de bine pus la punct sistemul incat comunicarea e constanta, fie au apelul deschis pe telefon, fie era statie, nu telefon, si n-am vazut bine, desi nu era foarte aproape padurea unde activau ei de poienita in care era ciobanul. Cert e ca din punctul asta am hotarat sa fac pe nerodul, ca am vazut ca a mers la cioban, si m-am gandit ca in padure oamenii o sa fie mai ocupati cu altele si n-o sa stea la discutii cu unul care pare naiv si poate usor nebun.

 

Mai merg ceva prin padure, pana cand a inceput sa se stranga valea, si sa se apropie Oltul de drum. Toate ramificatiile laterale s-au dus, carutasi n-am intalnit, si rasuflu un pic usurat, gandindu-ma ca au intrat toti in padure si ca nu voi mai intalni niciunul mai departe. Ma linistesc si incep sa ma bucur de drum. Pe marginea lui vad stalpisori de beton care tineau un parapet, si incepe sa mi se para ca drumul asta a fost facut in timpul comunismului, si ca a vazut vremuri mult mai bune. Valea se tot strange si ajung la o mica zona de defileu, ingusta, cu pereti verticali de piatra. Mi se pare superba portiunea, o Vale a Oltului in miniatura, la propriu si la figurat, parca anume croita ca sa fie parcursa cu bicicleta. Deja nu ma mai grabesc, drumul e frumos, pustiu, si nu mai simt nicio amenintare. Din pacate defileul nu tine mult, si portiunea stancoasa se pierde din nou de partea cealalta, coborand catre poienite pe malul apei. Pe aici apar din nou semne nefericite: ramificatii in stanga si in dreapta, urme prin jur, busteni la marginea drumului. Dau de o caruta, chiar prima pe care am vazut-o dupa Augustin. Asadar ei treceau de defileu, nu taiau padurea de langa sat. Ce-i drept, aici nici nu mai sunt pantele impadurite atat de abrupte. Ii salut, trec fara probleme si ma gandesc ca iar mi se face frica degeaba. La fel se intampla cu inca cateva carute, pana cand ies din zona de taiat lemne si dau de stane, unde incep sa am de furca cu cainii. La 2 ciobanesti mai insistenti am avut nevoie de ajutorul stapanului, ca incercau in mod agresiv sa ma inconjoare, si a trecut multa vreme de cand am mai vazut caini atat de hotarati sa ma doboare. Dupa stane a urmat o ultima urcare pe Persani inainte de Poiana Marului, pe care am facut-o cam in goana, fiindca din spate venea un camion care claxona sporadic si nu intelegeam de ce, dar nici n-aveam de gand sa il las sa ma prinda din urma. Nu stiu ce cara el, dar am reusit sa-l pierd pe urcare. Am tras cateva poze de sus si am inceput sa cobor catre Racos.

 

drum linistit

 

Oltul apropiindu-se de drum

 

 

 

piatra

 

ultimul colt de defileu

 

 

 

 

 

 

[sandulea 761]

Ziua 3 continuata

 

 

copaci taiati

 

dupa indicator nu am mai vazut lemne taiate

 

pasuni mancate recent

 

Din nou muntele fara nume

 

Oltul, eliberat din stransoarea defileului, respira usurat

 

ultimele padurici inainte de sat

 

urcarea inainte de sat, ultimul ciot de piatra

 

capatul Persanilor

 

Urcare un pic cam abrupta

 

S-a rarit padurea si am intrat din nou in civilizatie. In stanga, dincolo de apa, deasupra Racosului, se vedea o cetatuie rosie, motul din mijlocul cosului vulcanului. Eram foarte bucuros si entuziasmat ca dupa ce am ratat mai multe obiective luni acum le bifam unul dupa altul. Satul se mai intinde cu cateva case si pe malul stang al raului, ceea ce nu vazusem de pe Google. Ma opresc sa mai iau un pic de apa si vad un pod suspendat pe cabluri care trece raul catre centrul satului. Nici de asta nu stiam, fiindca pe satelit nu se vedea aproape deloc. Am ceva frica de inaltimi, iar podul se balanganea, scartaia si ce scria pe el nu era prea incurajator, dar in spiritul aventurii am hotarat sa-l traversez. Eram prea ingrozit ca sa ma opresc pe pod sa fac poze, si pe parcurs imi si faceam scenarii despre ce voi face in cazul in care se rupe podul. Am trecut totusi fara probleme, am traversat gara si toate liniile de tren si dupa un mic urcus extrem de abrupt si de sucit in spatele unei cladiri, pe care a trebuit sa trag tractorul in sus ca pe un ranit pe targa, am ajuns in sat.

 

ultimele colturi ale Persanilor, lasate in urma

 

Tractorul in elementul lui

 

Drumul se aplatizeaza

Podul pe cabluri spre Racos. acolo scrie "Pericol de prabusire"

 

Oltul la Racos, privind spre defileu

 

inapoi pe pod

 

Un vrej care crestea pe capatul podului si facea niste chestii tepoase 

[sandulea 761]

Ziua 3 continuata

 

Din Racos urca un drum pana in cosul vulcanului. L-am gresit la un moment dat, taind drumul pe o poteca, avand senzatia ca se ajunge repede. Nu se putea pedala, am impins la tractor, si cand ajung sus vad ca doar am taiat o curba, si ca mai am de urcat. Vad alta poteca si urc si pe ea, cu aceeasi impresie, si treaba asta se repeta de 3 ori. Totusi, chiar si impingand la tractor, am ajuns mai repede decat unii cu o masina de Brasov care urcasera normal pe drum.

 

Dupa cele cateva urcusuri atat de abrupte ca nu se vedea vulcanul de ele, ajung sus la cateva zeci de metri de spartura de intrare. Pozele vazute pe net nu prea au legatura cu realitatea, vulcanul e pur si simplu inselator de mare. Ma tot apropiam si parea sa se tot mareasca. Ajung la intrare, unde sunt cativa bolovani trasi ca sa nu se intre cu masina. Trec usor si avansez cativa metri, cand in spate aud ca au ajuns cei cu masina de Brasov. "Ia impinge ma si tu bolovanul asta, ca sa intram cu masina", aud din spate. Vazand in poze, ai zice ca era o gluma, dar oamenii vorbeau serios, si dupa cateva opinteli s-au convins ca nu se poate, si au intrat pe jos. 

 

Nu aveam de gand sa ma plimb si sa ma uit in jur auzind comentarii destepte in spate, asa ca am luat-o inainte. Primul contact cu vulcanul a fost foarte interesant: toata suprafata e piatra ponce in diferite granulatii, de la piatra cat capul omului la nisip. Desi e mai grea decat piatra ponce gasita in alte locuri, sa mergi pe piatra aia cu bicicleta era straniu. Ca pe pietris, nu prea aveam tractiune, mai ales cu roata spate, cu cauciuc lis, doar ca problema era exacerbata. Pietrele alea, usoare, se invarteau sub roata, se dadeau la o parte, coborau odata cu mine, de parca mergeam pe bulgari de gheata. Nu doar ca arata ca pe Marte, dar cu drumul in coborare, pe suprafata aia de pietre ascutite, taioase, rosii, dar foarte usoare, parca si mergeam pe un Marte la inceputul teraformarii, cu cativa boscheti din loc in loc, si in rest pustiu si tacut. Tractorul cobora foarte usor, derapand la cea mai usoara apasare de frana. Drumul continua in vulcan, si dupa fiecare curba aveam senzatia ca ajungeam pe fund, dar drumul continua sa coboare. Intr-un final vad ca pasagerii masinii de Brasov au luat-o in alta parte si mi-am ales un platouas unde m-am oprit la umbra pentru masa de pranz.

 

Scurtatura spre vulcan, prima din 3

 

Tractorul la portile Planetei Rosii

 

Motzul central si antenele de pe marginea craterului, de care nu stiam pana sa ajung, credeam ca zona e un pic mai salbatica

 

tot felul de culori

 

 

Tractorul in alta lume

 

catre fundul craterului

 

inapoi catre iesire

 

Regret ca nu am coborat cu tractorul pana jos, ca sa se citeasca mai bine dimensiunile, era de-a dreptul impresionant

 

In spartura aia, prin care se vede padurea mai departe, s-au urcat la un moment dat cei veniti cu masina. Gesticulau, se miscau, si se vedea clar ca vorbeau si stricau unii la altii. Era ceva distanta pana acolo, dar nu foarte mare, cert e ca nu se auzea absolut NIMIC. Piatra aia era un era un fonoabsorbant si fonoizolator incredibil. De altfel, tot timpul cat am stat acolo, nu am auzit decat vreo 3 adieri de vant, si un avion care zbura mai jos. In stanga, langa drum, se vede o mica pata alba. Acolo era culcat tractorul.

 

 

 

Am stat cam o ora si ceva dupa ce am mancat, culcat pe pietre, in linistea aia deplina, uitandu-ma la toate formatiunile de pietre si culorile. Galben, negru, verde, albastru, si desigur omniprezentul rosu. De unde eram nu se mai vedeau deloc dealurile din jur, si iluzia era perfecta. La un moment dat vad cu coada ochiului cativa oameni, coborand si ei pe drum catre centru. Atunci imi amintesc ca nu sunt singur pe lume si ma ridic, ma scutur un pic de praful rosiatic, dar nu prea mult, sa pastrez un pic cu mine, aleg doua pietre pe care sa le iau cu mine si o iau din loc. Cand sa plec am trecut la vreo 10m de noii veniti, si nu ii auzeam vorbind intre ei. 

 

Aici am simtit lipsa celuilalt telefon al meu, lasat acasa, care face poze 3d. Nu se intelege, dar eram sus, la intrarea in vulcan, de partea cealalta a drumului, iar tractorul era sprijinit de un copacel care crestea fix din muchia unei prapastii de vreo 15m. Jos, in prapastie, cresteau braduti de 3-5m

 

incercare nereusita de a prinde diferenta de nivel. Deja tremurau chilotii pe mine in punctul asta, nu stiu de ce mi se paruse o idee buna sa sprijin vehiculul meu de un boschet pe marginea unei prapastii, cred ca alea 2 croissante mancate nu fusesera suficiente sa alimenteze si creierul.

 

varful vulcanului, care se ridica din crater, o formatiune a carei geneza nu prea am inteles-o, poate ne lumineaza un geolog daca e printre noi

 

Straturi multicolore

 

Tractorul, inapoi pe Terra, si un vehicul de-al bastinasilor

 

O ultima privire inapoi, de pe buza craterului

 

drumul de acces si carierele de pe malul stang al Oltului

 

o parte din Racos, vazut de sus

Edited October 3, 2014 by sandulea

[sandulea 761]

Ziua 3 continuata

 

Am urcat, nu fara dificultate, pana la drumul de acces, fiindca alunecam intr-una de fiecare data cand apasam mai tare pe pedala. Cu regret am parasit locul asta unic si m-am indreptat catre centrul satului, unde ma astepta castelul Sukosd-Bethlen. Dupa o scurta oprire la o fantana, intru in curtea castelului, si dupa ce citesc o vreme panourile de la intrarea in complex, caut sa intru si in incinta. De pe net aflasem ca nu se viziteaza, asa ca nu aveam asteptari prea mari. Ajung la poarta si vad un numar de telefon. Sun la el, nu raspunde nimeni. Sprijin tractorul de un copac si ma plimb prin curte, admirand complexul, si mai sun o data. Iar nu raspunde nimeni. Ma multumesc cu informatiile de pe panou si plec.

 

Ulita in Racos

 

la adapat

 

din nou case de lemn

 

castelul

 

curtea

 

un mic aranjament facut cu fragmente din coloanele de bazalt din cariera, la care nu am mers

 

 

case in Racos

 

Acum deja eram pe asfalt, si cel putin pana la Rupea urma o parte de drum neinteresanta si partial parcursa cu alta ocazie. Am urmat Oltul pana am iesit din sat, si odata ce am iesit din localitate parca s-a intetit si traficul. Pana am ajuns in E60 nu m-am oprit, pe urma din Rupea Gara am facut stanga si am rasuflat usurat cand am iesit de pe european si am intrat din nou pe judetene, si in fata vedeam dealurile pe care, de si le-am parcurs doar o data, imi erau atat de familiare. Eu traversasem Oltul la Racos, dar abia acum, dupa Rupea, simteam ca am intrat in sfarsit in Podisul Hartibaciului, in care, conform calculelor mele, aveam sa petrec fix 2 zile. Stiam ca in timpul asta voi fi doar pe judetene si comunale, traficul va fi nesemnificativ, oamenii civilizati, si locurile curate si frumoase. Pe nesimtite iesisem din zona verde din vestul jud. Brasov si ajunsesem din nou in dealurile aurii, fix cum le tineam minte de acum 3 ani. In contrast, data trecuta, cand am mers pe E60, dupa ce am trecut Persanii si am iesit din padure am intrat brusc in uscaciunea podisului, si mi se paruse chiar ciudata la momentul respectiv tranzitia asta brusca. 

 

Unele cladiri CFR sunt surprinzator de frumoase

 

imi iau ramas bun de la Persani pentru urmatoarele doua zile

 

Urmez drumul, un judetean care incepe sa se strice usor, spre bucuria mea, si ajung in Ungra. Saracie, drumuri mai stricate. Cativa oameni sunt in fata portii unei case, amesteca niste beton. Opresc si-i intreb despre biserica. Imi zic ca nu se poate vizita, si incep sa ma intrebe unde ma duc, ce-i cu bicicleta, cu bagajele. Incep sa devina insistenti, si cand ma intreaba si de bani, imi iau la revedere si ma duc. Ei ar mai sta de vorba, dar deja nu sunt sigur de intentiile lor. Dupa ce plec, cand ma uit in spate vad pe unul ca intra in curte. Mi se pare suspect, dar refuz sa ma mai alarmez degeaba si imi vad de drum. Renunt totusi sa mai urc pe o ulita pana la biserica, dar dupa ce hotarasc asta incep sa regret. Dupa ce trec de prima curba, vad ca e plin de tigani pe ulita. Parca nu imi aminteam sa fie asa zona. Dispar si regretele ca nu ma mai duc la biserica si merg mai departe. Copiii incep sa strige si sa alerge dupa mine, dar dupa o patanie in Tanganu, langa Bucuresti, nu pun botul si zambesc, fac cu mana, dar merg repede si hotarat. Incep sa imi inchipui cum ar fi sa fie toata zona asa, dupa ce m-am bucurat atata vreme ca plec din sanul nesimtirii si tiganiei, sa ajung din lac in put. Imi sterg repede gandul din minte. Doar sunt la o aruncatura de bat de Agnita, Sighisoara, si... Si mai ce? Incep sa imi amintesc. Homorod, Bradeni, Apold, Saes, Barghis, Richis, Biertan... Imi dau seama, uitandu-ma la fetele tuciurii din jur, ca aveam o amintire deformata. De fapt erau multi tigani si atunci, si sunt probabil in satele astea de foarte multa vreme. Nu sunt ca aia de pe langa Bucuresti, inca n-a pus niciunul mana pe mine, dar chiar si cu amintirea mea mult mai romantica, nu tin minte sa fi fost asa de insistenti. Poate ca anii astia nu au fost foarte usori pentru cei din zona.

 

Drumul spre Ungra

 

 

 

 

 

asfaltul dispare dupa colt, spre surprinderea mea

 

aproape ca m-a pacalit, deja ma vedeam intors in timp, in fata atelierului unui rotar. As fi fost foarte tentat sa-mi schimb rotile cu ceva mai interesant.

 

Dupa Ungra m-am bucurat o perioada de singuratate. Ma resemnasem cu gandul ca nu voi putea sa vizitez bisericile in toate satele si eram hotarat sa ma bucur de drum unde puteam. Asfaltul disparuse si eram din nou singur cu Oltul, ca in prima parte a zilei, iar pana in Crihalma mai aveam ceva de mers. Oricum, dupa o zi de munte si o zi mai lunga decat planuisem,  si mult mai frustranta, acum aveam de gand sa opresc un pic mai devreme, si sa ma pot opri fara sa ma grabesc.

 

 

 

 

 

[sandulea 761]

Ziua 3 continuata

 

Crihalma apare si trece repede. Cateva ulite in panta, pustiu pe strada, si fara obiective de vizitat. Si aici vad saracie, cladiri paraginite, asta la 10km de un drum european intens circulat. Abia ies si intru in Ticusu Vechi. Vad niste tigani pe strada, certandu-se, dar ma gandesc ca isi vad de treaba lor si opresc sa pozez panoul informativ cu biserica, cu gandul sa intru in sat sa vad daca se poate vizita, fiindca Ticusu nu e pe drumul meu, ci pe stanga. Pe urma, poate din cauza soarelui care m-a batut mai tare in cap, ma indrept catre sat cu telefonul in mana sa fac poza, iar cei cu chef de cearta erau pe traiectorie. Atat le-a trebuit. "Ce filmezi ma, ti-am dat io voie?". Ma enervez, dar sesizez imediat riscul si o iau din loc. Fir-ar! Oamenii chiar nu sunt in toane bune in perioada asta.

 

Crihalma

 

Indicator, poza si fuga

 

A urmat un drum absolut pustiu, neasfaltat, printre dealuri, exact genul de drum pentru care ma bucur ca revin in zona asta. Aici, unde intre satele batrane, cu traditii, cu biserici vechi de secole, sunt si acum aceleasi drumuri prafuite si bolovanoase ca si atunci. Satele sunt izolate fiecare in valicica lui, si chiar si acum, cand tara are o densitate a populatiei mult mai mare, aici, in centrul tarii, poti sa te simti foarte singur in unele locuri, cum clar se simteau si colonistii veniti aici prin secolele XII-XIII. 

 

Ajung si la Cobor, care e pur si simplu pustiu. Aproape toate casele din partea de sud a satului sunt paraginite, si nu se aude niciun sunet, nicio pasare, niciun animal. Pasari de casa, de altfel, nu am mai vazut sau auzit de cand am trecut barajul din Maneciu. Ma asteptam sa vad mai multe oi, dar nu ma gandeam ca voi vedea doar vaci, oi si capre, si pasari deloc. Nici porci nu am vazut sau auzit, chit ca ar fi mai greu de vazut in mod normal, dar prin satele de langa Bucuresti cumva iti poti da seama daca gospodaria are porc sau nu din strada, fara sa mai intri in curte.

 

Dupa Cobor drumul face stanga si urca pieptis un deal impadurit, de partea cealalta a caruia se afla Felmer. Drumul se strica repede, si devine un sleau nenorocit, cu bolovani mai mari, mai mici, si pietris dezagregat. Pur si simplu pierd tractiunea constant si sunt nevoit sa pun piciorul jos, sau ma opresc in vreo piatra. Nu e chiar de impins, asa ca muncesc si urc dealul si ajung pana sus. Se face un drum frumusel in padure intr-o parte, pe creasta dealului, care iese si merge apoi pe langa liziera, e prea tentant, si nu prea imi place ideea sa dorm mai jos, in vale, mai aproape de drum. Mai merg un pic si gasesc locul perfect de cort. Desi e inca devreme, ora 4, locul e perfect, se vede tot satul si toata valea de sus si vad de departe daca se apropie cineva, dar imi gasesc un loc ferit, intre cativa copaci, ca sa nu se vada. Padurea este ciudatica, e toata numai stejari, si tot pamantul e nisip. Cand m-am apucat sa curat locul de cort, am starnit o groaza de praf, si se vedea foarte clar pe jos ca ultima ploaie a fost puternica si a siroit pe jos, si nu am gasit vreun loc unde sa fie rascolite sau deranjeate in vreun fel santuletele delicate incremenite in nisip. 

 

Mananc, ma plimb prin padure, admir satul, imi curat si ingrijesc tractorul pana se face ora 7, si cum tot nu a trecut nimeni si vad ca lumea se indreapta catre case in sat, imi asez cortul. Abia acum se incheie si cantecul drujbei care se auzea dintr-o padure din vale.

De data asta, stiind cum se face peste noapte, imi pregatesc din timp toate hainele, sa nu ma mai trezesc in timpul noptii si dimineata incremenit de frig. Mai mananc ceva si ma culc mai devreme, fiindca urmeaza ziua 4, iar pe plan sunt Cincu, Dealu Frumos, si, desigur, Centrul Romaniei.

 

Cobor: tacere asurzitoare

 

 

drumul spre Felmer

 

Merg spre centrul sau spre marginea tarii?

 

Imprejmuire pe deal, deasupra Felmerului

 

Liziera

 

Felmer

 

Tractorul odihnindu-se

 

 

un al doilea pranz, la soare, ca deja era putin racoare, deasupra satului

 

De sus nu doar ca vedeam Fagarasii, vedeam si Bucegii, si Piatra Craiului, si Persanii, si cred ca si Iezer-Papusa

 

Padurea din care s-a auzit drujba pana dupa apus, si din nou de dimineata

 

sfarsitul zilei a 3a

[sandulea 761]

Ziua 4 - miercuri, 17 septembrie

 

Dupa ce s-a oprit vantul seara, am dormit neintors. Locul de cort era perfect, chiar daca era fix intre 2 copaci, nu era nicio denivelare, niciun glod, nicio pietricica, nimic. Tot a fost frig, dar am fost pregatit, de data asta m-am incaltat cu ciorapii de neopren si nu mi-a mai fost absolut deloc rece la picioare.

 

Dimineata m-am trezit tot la rasarit, dar era prea frig, si trebuia sa fac cumparaturi de dimineata si nu stiam cand deschid magazinele in sat, asa ca am mai lenevit ceva. Am mancat, am mai facut o plimbarica, cateva poze, si dupa ce am auzit masini si oameni suspect de aproape, de parca erau in padure, cateva zeci de metri mai jos, spre Cobor, mi-am strans totul si m-am urnit din loc. 

 

Felmer de dimineata. In sfarsit se stinsese focul care fumegase de cand am venit pana noaptea tarziu in ziua precedenta

 

iar incepuse sa cante drujba din padure, la mai putin de o ora dupa rasarit

 

Serpentine, coborare, suprafata de drum perfecta pentru tractor

 

Sectiune prin istoria podisului

 

Satul apropiindu-se

 

 

 

 

Biserica era ruinata, si nevizitabila, si cadra perfect cu restul satului, la fel de trist si parasit

 

 

 

 

Nu inceteze sa ma mire cum ma apropii de centrul tarii, dar simt ca ma departez de civilizatie. Nu am mai vazut orase de 2 zile, ci doar sate marunte, am iesit de pe asfalt cu zeci de km in urma, si la cum arata drumul si satele am senzatia ca urmeaza colibele de lemn si ca in curand vor disparea si asezarile, si drumurile. Felmer se termina repede, fara magazine, fara sa vad mai mult de 3 oameni pe ulite, si ma gasesc din nou singur pe drum, cu pietrele rasnind sub roti. Cum deja m-am obisnuit, insa, iluzia izolarii dispare dupa cativa km, cand ajung la intersectia cu DJ104D, drum asfaltat, in stare buna, si circulat. O iau spre nord si dupa cateva curbe zaresc turla bisericii din Soars, si fac stanga catre sat.

 

Soars e mai mare, cu drum asfaltat, si gasesc repede un magazin, unde fac aprovizionarea. Opresc si la o fantana sa-mi umplu sticlele, si o batrana ma lasa sa umplu inaintea ei. Vad ca si aici debitul e foarte mic, si stau o groaza sa strang 2L de apa, dar doamna insista sa ma lase pe mine inainte. Aici, spre deosebire de Vama Buzaului, nu a plouat prea recent, aflu. Dupa ce umplu in sfarsit sticlele, ma indrept catre biserica. Intru printr-un gang, in curtea scolii, si caut intrarea, dar nu o vad. Arata si ea cam rau, dar nu la fel ca biserica din Felmer. In timp ce ma invart, cautand o intrare, aud din spate copii. Imi aduc aminte ca tocmai a inceput scoala, iar copiii cu siguranta nu au chef de studiu, la 3 zile de la inceputul unei noi clase. Profesorul ii struneste repede, si pana apuc sa il intreb ceva, sau macar sa imi dau seama unde era clasa, inchide geamul. Ma uit mai bine in jur si vad ca nu comunica curtea bisericii cu cea a scolii. Nu vad niciun semn sau date de contact pe biserica, asa ca pana la urma plec mai departe.

 

Din nou pe asfalt

 

 

Scoala si biserica

 

 

 

 

iesind din sat

 

hambare

[sandulea 761]

Ziua 4 - continuare

 

Dupa Soars urc un deal impadurit. Soarele a iesit ca lumea, si deja mi se pare cea mai calda zi de pana acum. Drumul e cam abrupt, si ajung in varf plin de apa. Drumul e bun pe partea asta, dar cand incep sa cobor catre Rodbav se cam strica drumul, si unele gropi le ocolesc in ultimul moment. Cobor in viteza pana in sat, ceea ce imi aduce aminte de intrarea similara in Bunesti, cand veneam dinspre Viscri, acum 3 ani. In contrast cu caldura dinspre Soars, la coborarea asta prin padure, la umbra, ma prinde un frig cum n-am mai simtit din noaptea de deasupra Ormenisului. Cum intru in sat se vede biserica printre copaci, in dreapta, pe deal. In continuare predomina casele construite din piatra, care au devenit majoritare din Crihalma, semn ca satele sunt mai vechi si mai sarace. Mai merg un pic prin sat si fac dreapta la indicator, si incep sa urc pe drumeagul catre biserica.

 

Nici tipenie de om prin sat, si am din nou senzatia stranie pe care am avut-o si in Cobor, ca umblu printr-un sat abandonat. Urc un pic si dau de o poarta inchisa care blocheaza drumul. Sunt dezamagit, fiindca parea o pozitie si o biserica interesanta, sus pe deal, mai departe de centrul satului, ca la Viscri sau Apold. Ma indrept spre o gradina pe deal, langa drumeagul catre biserica,  unde intre timp a aparut un satean. Il intreb daca se poate vizita biserica. "Nu stiu dom'le, nu vezi ca am treaba? Nu vezi ca-i inchisa poarta?" Da, dar poate are cineva cheie, asa a fost in alte sate... Omul se indreapta spre casa, fara sa mai zica nimic. Astept un minut, ma gandesc ca poate iese cu niste informatii, ceva, dar pana la urma imi dau seama ca astept degeaba si plec. la iesirea din sat mai dau de o femeie, pe care o intreb de biserica. "Nu stiu, parca se lucra la ea". Deja simt ca intru in zona crepusculara. Stiam din vizitele trecute ca oamenii care traiesc acum in satele astea sunt in mare parte detasati de istoria caselor si zonelor in care stau, dar aici am impresia ca am ajuns in sat odata cu satenii, acum 10 minute. Nu mai gasesc pe nimeni, merg mai departe.

 

urcand dealul catre Rodbav

 

Biserica in varful dealului

 

Tractorul bosumflat

 

Drumuri pustii

 

Vazusem pe google maps cand faceam traseul ca erau si Baile Rodbav aproape de sat. Intentionat nu am cautat informatii pe net, gandindu-ma ca ar fi interesant sa vad la fata locului ce gasesc. Stiind ce s-a ales de majoritatea statiunilor balneare din tara asta, nu aveam mari asteptari, dar am zis ca poate voi fi surprins. 

 

Dupa ce am iesit din sat deja mi-era clar ce voi gasi. Cand am inceput sa ma apropii, am auzit sunetul extrem de familiar al haitelor de caini vagabonzi (atunci mi-am dat seama ca din Maneciu nu am mai avut parte alti caini decat de ciobanesti, ceea ce e cam ciudat pentru cineva obisnuit cu numarul mare de caini din Bucuresti si din imprejurimile orasului). Pe toata raza complexului caninii m-au urmarit, o ceata pestrita, din caini de toate dimensiunile, care latrau neincetat. Cam toate cladirile aratau rau, bazinele la fel, deci n-a fost nicio surpriza. M-am departat de statiune si mi-am continuat drumul catre Cincu, urmatoarea oprire, cu intentia sa ma opresc sa mananc si sa gasesc ceva de vizitat, dupa dezamagirile din Rodbav si Soars. Pe masura ce ma departam, am vazut ca pe deal, intre cladirile statiunii, mai iesisera cativa oameni, si asa cum m-am obisnuit din Bucuresti, stateau linistiti si se uitau cum o haita de caini inconjurasera un biciclist si latrau necontenit.

 

arata promitator pentru o statiune

 

ciudatenii constructive

 

aici parca arata a statiune, dar in poza nu se vede si corul canin care imi servea de fundal sonor. Nu mi se parea teribil de periculos, dar nu m-am oprit, fiindca am vazut ca aveau tendinta sa ma inconjoare, iar cel mai mic tot sarea la picior

 

bazine

 

 

2-3 km mai tarziu am facut dreapta, catre Cincu, si drumul s-a transformat din nou intr-o ulita prafuita, cu bolovani imprastiati. E din nou combinatia ideala de factori: urcare pe un drum bolovanos in soare, fara pic de vant. Ma bucuram sa merg la umbra unei linii de copacei si boscheti dupa ce a aparut pe marginea drumului, cand aud drujbe si vad o padure mai in fata, pe stanga. Ma apropii si vad ca nu in padure se taie, ci fix langa drum. 2 indivizi taiau toti boschetii si copacii de pe marginea drumului. Se uita la mine foarte suspect cand ma apropii. Joc din nou cartea naivului cand ma apropii, ii salut de parca nu stiam ca ce faceau era ilegal si imi vad de drum. Oamenii se destind si isi vad si ei de treaba. Mai urc ceva pe deal, trec de cateva livezi unde simt puternic dorinta de a sari gardul si a umple un saculet cu mere, rezist dorintei si merg mai departe, pana cand in dreapta se vede Cincu, cu biserica fix in mijloc, parand imensa intre casutele asezarii.

 

un stejar imens, scapat de furia drujbelor

 

pe stanga era o linie de verdeata aproape opaca, inalta cat un stat de om, cu cateva sute de metri mai jos, iar pana la sfarsitul zilei probabil ca a disparut toata

 

Turla bisericii din Cincu, impresionanta si de la departare

 

Intrarea in localitate, printre cateva tiruri, nu a fost deloc impresionanta. Trec pe langa niste casoaie atat de urate, ca nu am putut nici macar sa le fac poza, si acum regret, fiindca mi-au disparut aproape complet din memorie. Niste porcarii gigantice, nefinisate, cu coloane, cu balcoane mari, rotunde, gemand de prost-gust, si culmea e ca multe din ele aveau in curte si cladirile vechi, case, hambare si alte acareturi. Raman uimit in drum, in fata primului sat fost sasesc in care vad case tiganesti construite in ilustrul stil de Sintesti, Ilfov, de altfel primul sat in care am mai ramas cu gura cascata. Daca in Sintesti m-a uimit cea mai lunga strada nentrerupta cu castele tiganesti pe care am vazut-o, aici faptul ca tiganii au inceput sa construiasca palate si sa demoleze casele sasesti in niste asezari de o mare raritate in Europa m-a lasat prost in drum. Mai merg cateva sute de metri si vad tiganci in fuste colorate, si deja pierd orice speranta de a vizita ceva si de aici. Tigani am tot in toate satele din Feldioara incoace, dar e prima oara cand vad fuste colorate, palarii si mustati. Biserica, asa cum se vede sus pe deal, pare abandonata si ea, si ma simt demoralizat, deja inchipuindu-mi geamuri sparte, pereti crapati, usi rupte, garduri furate si tot ce ar putea fi mai rau pentru ansamblul bisericii. Nu vad nici indicatoare de obiectiv turistic. Mai merg pana la intersectia cu drumul spre Dealu frumos si Agnita, gandindu-ma ca am mai ratat un obiectiv, cand vad indicatorul de biserica fortificata. Urc dealul, trec pe langa carciuma satului, incercand sa nu interpretez privirile celor care umpleau mesele de afara. In ciuda zarvei din restul comunei, cu oameni si masini pe strada cum n-am mai vazut de la Rupea Gara, aici e liniste, nu vine nicio masina, niciun om, si se aud doar vantul printre copaci si copiii iesiti in pauza de la scoala din apropiere. 

 

Intru in curte si vad ca nu e chiar abandonata. Clopotele bat la 15 minute, iarba e taiata, sunt flori puse, cateva cladiri sunt in curs de renovare, si in usa sunt puse semne cu numere de telefon si cu pretul de intrare, de 5 lei. Rasuflu usurat, dau cateva tururi de biserica, mananc ceva, ca sa-mi fac digestia in timpul turului, si sun la numarul de telefon. Mi se raspunde de data asta, si ii spun domnului de pe cealalta parte a receptorului ca as vrea sa vizitez biserica.

 

 

 

Cladire recent renovata, cu fiecare donator trecut pe cate o caramida

 

 

portalul de intrare, maricel, potrivit bisericii, dar relativ auster, in bunul stil al bisericilor evanghelice

 

 

Aici am observat ca niplul pus la Mos Ion Roata in Brasov este negru. Mie asta imi spune nepasare. Eram sigur ca voi avea parte de servicii mai bune decat in Bucuresti in magazinele de biciclete, dar a fost cam pe dos.

 

Oprirea pentru masa de pranz. 

 

Daca pe drumuri si in carciumi era aglomeratie, aici langa biserica nu a calcat picior de om inafara de 2 militari si domnul care mi-a fost ghid in biserica.

[sandulea 761]

Ziua 4 - continuata

 

La vreo 5 minute dupa apel a venit si domnul Constantin Boghean, calare pe o oraseanca pe care se vedeau multii km parcursi, dar si grija unui om indemanatic si preocupat de ce-i al lui. Nu pot sa va povestesc prea multe. Cine e interesat de cultura saseasca din tara noastra si de fragmente din istoria Ardealului, din Evul Mediu pana la istoria recenta si prezent, trebuie sa treaca pe la Cincu, sa sune la telefonul afisat si sa asculte ce are de spus domnul Boghean, si sa-si rezerve cateva ore bune pentru asta intr-o zi frumoasa. Am avut parte de cel mai complet, informativ si interesant tur al unei biserici sasesti. Cred ca il depaseste si pe cel de la Axente Sever, unde s-au pompat multi bani si e practic un muzeu, cu exponate si mult text explicativ, si un parcurs prin multe zone ale bisericii, inaccesibile in multe alte locuri unde nu se viziteaza decat nava. Spre deosebire de Axente Sever, insa, aici domnul Boghean, nascut in Cisnadie si casatorit cu o femeie din Cincu, deci nu localnic, a citit, s-a zbatut, a adunat bani si oameni in mare parte singur, si e cat se poate de clar cand vizitezi totul ca efortul nu a fost colectiv, ci cat se poate de individual. Pe parcursul anilor a adunat atat de multa informatie, iar vizitatorii clar sunt atat de putini, incat de cand l-am intalnit pana cand am plecat, aproape 4 ore mai tarziu, a vorbit aproape non-stop. Insetat de informatii, dupa multe o c a z i i ratate in zilele precedente, am uitat complet de timp, de traseu, de tot, si am ascultat ce avea de spus.

 

M-am plimbat prin toata biserica. Am fost in altar, am vazut orga, am fost si in spate, la foale, am fost in turla pana sus de tot, desi mi-e frica de inaltimi, am fost in pod, am vazut capcanele, tunelele care comunicau cu cazarma si cu alte cladiri din complexul fortificat, si multe altele. Nu as fi putut sa vad multe din locurile astea in cadrul unui tur mai "institutional", daramite sa pun mana pe clopote, pe mecanismul orologiului, pe clapele si tuburile orgii, pe obiecte vechi de sute de ani (nu am facut-o, insa, ca daca ar pune mana fiecare om care trece pe-acolo, asa putini cati or fi, cred ca s-ar alege praful de toate).

 

 

ramasite ale fortificatiilor vechi si cladirilor conexe

 

ceasul era functional

 

vechea cazarma

 

 

 

Jucarie de copil, veche de peste 200 de ani, cu pretul, eticheta fabricantului, facuta ca la carte si inca in stare foarte buna

 

o solutie nu foarte fericita la intrare

 

 

 

 

altarul

 

intrarea intr-unul din multele tuneluri

 

 

Domnul Boghean, in ipostaza care-l caracterizeaza, de povestitor

 

 

incuietoare

 

capcana pentru invadatori, imediat in fata usii laterale

 

galeria deasupra navei laterale sudice

 

banca, construita fara cuie

[BlueKing-69 39]

Impresionant proiect!

Imi lasa totusi un gust amar aspectele legate de UNII oameni ai acelor locuri...