sandulea

Tur spre centrul tarii, septembrie 2014

Recommended Posts

Multumesc pentru aprecieri. Ma infrupt din povestile altora, momentan, intre postari, pana iese soarele, sa pot sa scot din nou utilajul pe camp.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Am citit cu interes prezentarea. Frumos Merci!

 

si mi-a clarificat cateva treburi legate de pedalatul singur pe care nu aveam cum sa le stiu fara sa plec intr-un drum de genul asta

 

in legatura cu asta, poti face niste " destainuiri" ?

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 6 - continuata

 

Pe coborarea din Ciocanu spre Dambovicioara ma face sa-mi clantane dintii in gura. Drumul e foarte bun, doar ca e ingust si abrupt, si pe alocuri ma apuca groaza. In mine se da o lupta intre spaima de drumul periculos si dorinta de a depasi recordul de viteza, de pe Transfagarasan, partea nordica. La fel ca acolo, si aici sunt portiuni in care simt ca franele nu fac fata, ca nu ma opresc cat ar trebui de repede, si le strang cu furie, cu dintii inclestati. Pe langa faptul ca e ingust si abrupt, sunt si cateva ace de par foarte stranse, iar in ultima jumatate sunt case pe margine, chiar langa drum, masini parcate, oameni pe strada si firicele de apa care traverseaza soseaua. Trec in viteza nebuna pe langa toate, franand mai mult decat mi-ar fi permis setea de record, dar mai putin decat mi-a dictat prudenta, si ajung in Dambovicioara cu ranjetul incontrolabil al omului care a trecut razant pe langa pericolul mortal. Ma uit la vitezometru: dezamagire totala, 68/ora maximul. Este cel putin a 4a oara cand am puternica senzatie ca ma fura vitezometrul asta. Pe Transfagarasan, pe drumul de la Paraul Rece spre Rasnov si pe dealurile dintre Campulung si Curtea de Arges pe DN73C eram perfect sigur ca am depasit 80/ora, si vitezometrul nu mi-a aratat niciodata peste 70 max speed. De fiecare data eram prea atent la drum ca sa ma uit in vitezometru in timpul coborarii. Marchez inca o deceptie pe raboj si imi continui coborarea usor, din inertie, prin Dambovicioara.

 

20140919_182503_HDR_zps2rmvk8zw.jpg

Ultima gura de aer curat

 

20140919_181458_HDR_zpsz9jepwxi.jpg

Prabusirea lenta in groapa Bucurestilor incepe de aici...

 

20140919_182600_HDR_zpsyngeiphw.jpg

... continua pe serpentine nebune...

 

20140919_183130_HDR_zpsuqwt72pp.jpg

... si se simte inca din Dambovicioara

 

20140919_183139_HDR_zps5jlzgukf.jpg

 

 

Trec pe langa un restaurant plin de oameni intr-o curba, intr-o pozitie foarte frumoasa, deasupra drumului, deasupra apei, si imi umple narile de miros cald, de mancare. Oamenii stau de vorba despre treburi lumesti, orasenesti chiar. Dupa Zarnestiul nocturn, relativ pustiu, cu un aer de sat cu ulite asfaltate, abia acum incep sa simt apropierea Tarii Romanesti. Fagarasul nu se pune la socoteala, am petrecut prea putin timp in forfota lui ca sa il percep cum trebuie. Avantul din Ciocanu ma departeaza de restaurant pana nu mai aud decat apa si caraitul clichetilor butucului spate, si dupa cateva coturi in drum, ma pomenesc trecand printre doua pensiuni portocalii, granicerii frontierei turistice, intre pensiunile si hotelurile de la sud si agroturismul de la nord din zona Sirnea-Ciocanu, la poarta in Cheile Dambovicioarei.

 

Trec de cele doua pensiuni, si ma las purtat printre peretii de piatra ai defileului de sunetul apei, care dupa Prapastii deja imi suna strain, si de cate o pedala data lenes. Totul parca este prea curat, prea coafat, si la fel ca in ziua a 4a, cu Centrul Tarii, am senzatia ca punctul desemnat inainte de plecare ca atractia zilei se dovedeste a fi anticlimactica, in umbra evenimentelor precedente ale zilei. Dupa Prapastiile pline de liniste si de introspectie, si dupa intalnirea cu Sarah si punerea intr-o perspectiva mai globala a micutei mele calatorii, acum parca ma simt privind peretii defileului de pe scaunul unei masini, pe geam, unul din cohortele de turisti veniti in weekend, impiedicati de o bariera invizibila sa relationeze cu mediul in care se afla. Ma opresc, ascult apa, respir aerul, ating pamantul si iarba, dar tot nu ma simt la fel de aproape de natura, si de mine insumi, cum m-am simtit in Prapastii, sau chiar cu cativa km mai in urma, in Ciocanu. Ma gandesc din nou la Sarah, si altii asemeni ei, care isi petrec fericiti zilele pe sosele relativ mari si aglomerate, care daca ar merge pe unele din drumurile din tara asta, cateva parcurse si de mine, probabil ca ar muri de extaz. 

 

20140919_183234_HDR_zpsh9nwh81y.jpg

ingustarea orizontului

 

20140919_183429_HDR_zpsarmr8lnt.jpg

 

20140919_183714_HDR_zpsny3zysx7.jpg

 

20140919_183805_HDR_zpsts5kcsl4.jpg

cred ca pensiunile astea 2 mi-au stricat nemeritat impresia despre chei

 

20140919_183858_HDR_zps3mjko3hx.jpg

cabluri, greu de evitat si aici

 

20140919_184005_HDR_zpsax7qsgnp.jpg

 

 

In ciuda lipsei neasteptate de entuziasm, sunt departe de a face o recenzie proasta Cheilor Dambovicioarei. Peste tot era mult mai curat decat m-as fi asteptat, adica zero gunoaie, iar drumul, asfaltat si bun, parcurge intreaga lungime a cheilor. Odata cu el, o fac si eu, si aproape la fel de impasibil. Ajung in Podu Dambovitei, unde mi se serveste razbunarea pentru faptul ca nu m-am lasat impresionat de chei: podul brancovenesc, care da numele localitatii, este in renovare, e acoperit de schele, si geometria malurilor in ambele capete nu ma lasa sa-l vad cum trebuie nicicum. Nu pot decat sa-l traversez, pe un covor asfaltic mult prea recent ca sa mai simt vreo denivelare din secole trecute, iar parapetul era jupuit de orice patina a timpului. Imi invat lectia si decid sa nu mai fac greseala de a ramane neimpresionat de locuri pe care poate nu le voi mai vedea vreodata.

 

20140919_184242_zpseyfrcykq.jpg

 

20140919_184457_HDR_zps69mypgty.jpg

copacii crescand asa pe pereti imi aduc aminte de Valea Cernei

 

20140919_184554_HDR_zpsp0m8kclz.jpg

 

20140919_184709_HDR_zpsd1tu1rac.jpg

Soarele se incapataneaza sa ramana pe cer

 

Dupa o scurta urcare peste un deal pe care nu-l tineam minte din harta, in fumul camioanelor, plec din Podu Dambovitei si ajung repede in Rucar. Caut pensiunea unde imi facusem rezervarea mai devreme in timpul zilei, o gasesc, si dupa ce ma cazez, ma spal si ma imbrac, plec spre restaurantul de care mi-a zis gazda. Din varful dealului, de la marginea localitatii, am ceva de mers pana in centru, unde trec raul si ajung la locul recomandat. Am noroc, si restaurantul e deschis, are mancare, chiar si televizor. Mananc cea mai buna ciorba de burta din viata mea, in mod clar, pe urma mamaliga cu pastrama de oaie foarte bune si ele, si o portie de papanasi mari. Dupa 100 de coniac si niste multumiri din inima bucataresei, parcurg din nou lungul drum de-a lungul soselei pana la pensiune, de data asta la deal. Abia acum incepe sa ma paraseasca caldura muschilor, a miscarii, din timpul zilei, si parca pe masura ce merg spre pensiune, in loc sa ma incalzesc, mai frig mi se face. Ajung in final la pensiune, unde dupa o mica emotie cu poarta incuiata si curtea pustie intru in camera, ma bag in pat si inchei ziua a 6-a, cu gandul ca urmatoarea zi sa ma trezesc mai devreme si sa fac un efort sa merg pana in bucuresti fara sa mai opresc in padure langa Targoviste, cum aveam de gand in una din variantele de traseu.

 

20140919_185608_HDR_zpsbzofmujl.jpg

Privelistea de la geamul pensiunii: tot mai multe case

 

20140919_191918_zpspdq1dpzo.jpg

Niste pufosi cu chef de joaca

 

in legatura cu asta, poti face niste " destainuiri" ?

 

Totul la sfarsit :D . Au mai transpirat chestii pe parcurs, cred, dar nu foarte explicit.

  • Upvote 3

Share this post


Link to post
Share on other sites

Daca la restaurantul de deasupra asfaltului ai fi facut dreapta, ai fi descoperit inca o portiune din chei. Este vorba de drumul care te duce la cabana Brusturet si mai departe catre Zarnesti. Mie mi se pare mult mai spectaculoasa zona, iar in plus nu mai populata de atat de multi "turisti". Pe aici intalnesti de obicei oameni iesiti la o plimbare linistita. Dambovicioara este zona mea preferata pentru concedii (totdeauna cu bicicleta).

Share this post


Link to post
Share on other sites

Asa e, dar nu stiam starea drumului destul de bine si n-am fost pe acolo. Nu pot sa zic ca regret neaparat, acum am un motiv sa ma intorc ca sa fac si portiunea aia de drum, ori daca as fi mers pe acolo nu cred ca m-as fi intors ca sa merg pe DN sau sa urc dinspre Dambovicioara spre Ciocanu.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 7 - 20 sept

 

Dimineata mi s-a parut cea mai calda din tot turul, cu exceptia primei dintre ele, langa Boldesti-Scaieni, cand, la fel ca acum, eram pe versantul sudic al muntilor. M-am trezit incet, cu lene, invartindu-ma de pe o parte pe alta. M-am bucurat nemaipomenit sa am mancare calda, la restaurant, stand jos la masa, in seara precedenta, mi s-a parut luxos, aproape decadent sa fac dus a doua zi la rand, dar am ajuns la concluzia ca imi place mai mult sa dorm la cort decat in pat, la pensiune. Ma trezesc inviorat, alert, mai bine dispus, si zgomotul masinilor pe strada nu se compara cu foiala padurii in bataia vantului.

 

Pe langa masini, aud musterii noi tragand in curte. Pana imi strang lent toate bagajele, se umple pensiunea de oameni cautand sa-si duca bagajele in camere si sa se bucure de weekend-ul la munte, si curand bat si la mine la usa. Sunt tineri, pana in 25 de ani. Incep sa ma simt ciudat de batran, umbland singur prin tara, dar e doar o impresie de moment si imi dau seama ca nu ii invidiez, fiindca, la fel ca ei, am iesit sa ma distrez in felul meu. Am fost si in grup, si insotit, dar acum am simtit nevoia sa umblu singur, si asta nu regret, fiindca multe momente din tura au avut ca laitmotiv (mai mult sau mai putin voit) ideea izolarii, atat a locurilor cat si a omului, ceva ce nu stiu daca as fi putut simti pe deplin daca as fi mers cu cineva.

 

Nu stiu exact la cat m-am trezit, cert e ca am iesit pe poarta pe la ora 12, dupa ce am platit si mi-am luat ramas bun de la gazde. Traficul, dupa cateva zile de drumuri pustii, imi pare acum sufocant de dens. Ce imi tine moralul mai ridicat e vremea frumoasa. Cobor prin Rucar rapid, si in Dragoslavele sunt cu un ochi pe peisaje si cu celalalt pe drumul care se face in stanga, spre Stoenesti, ca sa ies de pe nenorocitul asta de european care da spre Campulung. Cumva ma las furat de peisaj, ratez intersectia, si ma trezesc ca din transa dupa ce am iesit de mult din localitate si am ajuns la jumatea dealului intre valea Dambovitei si cea a Argeselului. Enervat ca am urcat degeaba, dar un pic incantat de faptul ca sunt intr-o faza in care nu mai sunt intimidat de urcari (eu petrecandu-mi 90% din timpul in sa din an prin campurile din preajma Bucurestiului), ma intorc in Dragoslavele, gasesc intersectia si intru pe drumul corect.

 

20140920_122401_zps6kbwm6by.jpg

capatul vestic al Bucegilor

 

Odata intrat pe DJ725 scap de trafic si sunt din nou in elementul meu, pe drum pustiu, usor valonat. Dragoslavele se subtiaza usor, pe urma trec de Valea Hotarului, si drumul se goleste de masini si de asfalt. Imi dau seama ca e cu siguranta ultima bucata de drum asa din tura asta, si e chiar frumoasa, asa ca nu ma grabesc deloc. Mai mult de atat, merg insotit de Dambovita, curata, vesela si jucausa, asa cum nu o vad vreodata la campie. Mai trece cate un localnic, si cate un bucurestean mai curajos (sau pierdut?) pe drum, dar traficul e bine in parametri pentru mine. Gunoi e foarte putin, spre deloc, si in dreapta se mai deschid poienite insorite pe malul raului, care implora sa te opresti si sa asculti apa cum curge. Asa ca o fac, de mai multe ori.

 

20140920_124035_HDR_zpsvapt8m3l.jpg

Pietroiul pana la care nu mai aveam mult si ajungeam, daca nu ma trezeam din cascat gura dupa Dragoslavele

 

20140920_124055_zps9qzzbh4t.jpg

Inapoi pe suprafata preferata

 

20140920_124305_HDR_zps7fmg6ytu.jpg

Dambovita cu pas saltat, la tinerete

 

20140920_124318_HDR_zps0hysjoz4.jpg

Cu greu am rezistat tentatiei de a intra in apa

 

20140920_125503_HDR_zpsiynwxkds.jpg

 

La un moment dat ajung la un monument, o troita, unde am oprit un pic sa citesc inscriptia. Inca o data vad ca pamantul asta musteste de istorie, si ca atunci cand nu e la vedere, e ingropata in pamant, timp sau nepasare. Ma bucur ca aici sunt marcate, si se pastreaza amintirea, spre deosebire de alte locuri, mai la sud, unde edificiul se naruie, si memoria oamenilor se macina, iar micile fragmente de istorie se pierd in ceata care pluteste uneori noaptea deasupra Argesului inferior.

 

20140920_125800_HDR_zpszuycyho9.jpg

 

20140920_125731_zpse43jm4qo.jpg

 

"Si daca rupi o ramurea

 Ce-i pasa codrului de ea!"

 

"Pentru ca codrului trebuie sa-i pese.

 Si codrul pe Valea Dambovitei plange, 

 Cand i se rupe si o singura ramurea!"

 

 

  • Upvote 5

Share this post


Link to post
Share on other sites

O placere maxima de a citi,de a vedea locuri în care poate nu vom ajunge niciodată.Un imbold în plus pentru ceea ce mi-am propus în vara anului acesta. Felicitări pentru tura,pentru felul de a povesti și nu în ultimul rand,pentru imagini.Drumuri faine în continuare.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 7 - 20 sept

Continuare

 

Dupa o lunga absenta revin cu incheierea postarii. Maine, 05.09, plec in tura de pe anul asta, si nu pot lasa aici neterminat pana sa incep drumul nou.

 

Asadar, dupa o scurta reculegere la troita, imi continui drumul, intr-un spatiu de o intimitate iesita din comun, printr-un tunel de verdeata, cu parapet in dreapta, perete de stanca in stanga si drum prafos si ingust sub roti. Se mai raresc copacii, vad o statie de epurare, cred, pe malul opus al Dambovitei, si nu trece mult pana incepe din nou, sacadat, asfaltul, si pe masura intru in Slobozia acoperisul verde dispare de tot si ies sub soarele care arde ca la campie.

 

20140920_125800_HDR_zpszuycyho9.jpg

Troita la plecare

 

20140920_130030_HDR_zpsyrorwkte.jpg

Statie de epurare

 

 

Slobozia-Stoenesti-Badeni-Cotenesti. Trec prin localitati fara a gasi mare lucru de interes. Lumea isi vede de treaba, si odata iesit in drumul national, traficul auto, in special de camioane, se inteteste. Vad cate o casa interesanta pe ici, pe colo. Remarc din nou ca odata trecuta spre sud linia invizibila formata din culmile Carpatilor, satele devin mai anonime, casele mai neinteresante, oamenii mai blazati si mai putin preocupati de aparente, de simboluri, de comunitate. Parca si acum se traieste cu o frica, de turci, de comunism sau de altceva, care ii impiedica sa functioneze in comunitate cu gandul la altceva decat la generatia imediat viitoare. Dupa istorisirile prinse in Cincu, ma trezesc usor dezamagit de istoria vizibila si invizibila din preajma locului.

 

20140920_130842_HDR_zpsqaht4oga.jpg

Peretii din piatra si ancadramentele de caramida imi aduc imediat aminte de conacul Alimanisteanu, de Octav Doicescu, din Balcesti, la nici 10km departare. Plec mai departe cu moralul mult mai ridicat

 

20140920_130851_HDR_zpsiqudzj6e.jpg

Casa din aceeasi curte nu arata deloc rau nici ea

 

 

Aproape de Valea Cetatuia m-am oprit sa pozez piciorul pietrei de sub manastire, asezat ferm in albia raului. Nici macar nu am bagat de seama ca, imediat pe partea cealalta a drumului, era mahalaua tiganeasca. Imediat ce m-am oprit si am indreptat telefonul spre piatra, o femeie dintr-o curte la vreo 70m de drum s-a inflamat si a inceput sa tipe, de parca anume era pusa de paza, sa nu care cumva sa pozeze cineva pietroiul. "Ce-ai ma, de pozezi, te doare capu'? De ce pozezi curtile oamenilor?" Nu conta ca avea o curte cat casa, casa cat un living de bloc, si ambele erau intr-o mizerie si dezordine de ai fi crezut ca sunt parasite. Incepusem sa ma enervez, dar am vazut apoi ce masini circula prin jur, n-am zis nimic si am plecat. Constat inca o data ca niciodata nu pot ramane mult timp optimist cand pedalez la sud de Carpati si la est de Olt. Ramane de vazut, in septembrie curent, daca si pe malul drept al raului cu care m-am intalnit de multe ori in drumurile mele este la fel.

 

20140920_132702_HDR_zps55jo6t9r.jpg

Manastirea Cetatuia Negru Voda, undeva in spatele pietrei, mai sus, si mireni furiosi in suburbii

 

 

Dupa Cetateni am inceput sa merg pe drumuri familiare. Pana la Targoviste nu am mai avut evenimente ori localitati interesante, cu exceptia unui camion care venea din spate cu viteza, undeva dupa Malu cu Flori, intr-o zona in care nu era deloc banda de urgenta drumul era construit pe un mal destul de inalt si abrupt. Nu aveam unde sa merg in afara benzii de circulatie, nici macar sa stau oprit, i-am si gesticulat asta, dar totusi a refuzat sa incetineasca sau sa ma depaseasca pe sensul opus, desi avea suficient loc si viteza. A inceput sa franeze pana a ajuns la 1m in spatele meu, si abia atunci, la viteza redusa si fortandu-i pe cei care incepusera sa vina din directia opusa, a inceput sa ma depaseasca. Eu rar am avut probleme cu motivarea in tur, si de fiecare data a fost din cauza lipsei de antrenament, dar in momentul respectiv m-am simtit descurajat si vulnerabil. Cum oricum aveam de lucru pe acasa si stiam ca drumul care urmeaza e ingust, aproape fara banda de urgenta si cam aglomerat, am hotarat sa sun pe cineva sa fiu luat cu masina dupa Targoviste, decizie pe care am inceput s-o regret aproape imediat, si e unul din regretele mele din acest tur. 

 

Cu tot cu plecat tarziu, si cu opriri de poze, am ajuns pe la 4 in locul unde am inceput sa imi desfac tractorul, dupa 70 km, deci aveam timp lejer sa ma intorc in Bucuresti. Faceam poate jumatate din distanta pana a venit masina. Cat timp am asteptat, m-am gandit la turele viitoare, la fragilitatea moralului, avand in vedere cat de bine decursesera zilele precedente, si la usurinta inselatoare cu care se poate renunta, lucru pe care il stiam deja destul de bine. Fie ca a fost vorba ca se incheia turul, ca ma intorceam in Bucuresti, in oras, ca imi desfaceam tractorul de care sunt indiscutabil atasat sau ca am capitulat si urma sa il urc, impreuna cu mine, in masina, cert e ca nu am putut incheia turul cu zambetul pe buze, dar cat timp am fost pe drum am avut suficiente motive pentru a fi fericit, atat pe parcursul celor 7 zile, cat si in multele zile care urmeaza, cand rememorez drumuri parcurse.

 

20140920_155555_HDR_zpskfvfnota.jpg

Panou din perioade vesele la suprafata, dar triste in realitate, oglindind si starea mea. Clar, locul perfect pentru a frange aripile tractorului

 

20140920_163008_HDR_zpsgojcb4xm.jpg

Carnea smulsa, oasele dezgolite, uscandu-se in soare. Fundalul industrial al marginii de oras, decor pentru urmatorul an de pregatire.

 

20140920_171547_HDR_zpsyc98tjws.jpg

Final de drum.

 

 

 

  • Upvote 5

Share this post


Link to post
Share on other sites
Remarc din nou ca odata trecuta spre sud linia invizibila formata din culmile Carpatilor, satele devin mai anonime, casele mai neinteresante, oamenii mai blazati si mai putin preocupati de aparente, de simboluri, de comunitate. Parca si acum se traieste cu o frica, de turci, de comunism sau de altceva, care ii impiedica sa functioneze in comunitate cu gandul la altceva decat la generatia imediat viitoare.

Ai formulat foarte frumos o realitate trista. ;)

 

 

 

Carnea smulsa, oasele dezgolite, uscandu-se in soare. Fundalul industrial al marginii de oras, decor pentru urmatorul an de pregatire.

 

Senzatia pe care o impartasesc dupa fiecare tur. Iarna tinde sa fie mai acuta, mai ales ca in sud nu e tot timpul zapada, ci doar frig, umezeala, ceata si muuuuult beton!

 

Felicitari pentru tura! 

Multumiri pentru relatare si multa bafta in noua escapada! 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Si concluzii. Initial intentionam sa ma lungesc, dar nu stiu daca mai am timp, avand in vedere ca plec maine si mai am pregatiri de facut.

 

In primul rand, nu a fost nevoie decat de un tur ca sa ma conving ca e mult mai simplu singur. Brusc i-am inteles pe toti cei care au mers singuri, si am realizat cat de dificil poate sa fie sa gasesti pe cineva cu care sa te potrivesti suficient incat sa nu apara frictiuni pe parcurs. Argumentul sigurantei in numere mai mari s-a sfaramat definitiv pentru mine acum cateva luni, cand am citit stirea cu grupul de 19 turisti care au fost atacati cu pietre pe drum si prinsi in capcana cu o sarma de-a curmezisul drumului (desi stirea era din 2012), si mi-am dat seama oricum ca in unele locuri nu m-am simtit sigur nici singur, nici insotit. Nu m-ar deranja, ba chiar as fi vrut ca unele drumuri sa le parcurg si cu altii, dar nu mai sunt deloc de parere ca cel mai bine pornesc la drum impreuna cu cineva. Cu atat mai mult m-am convins de asta cand mi-am dat seama ca am libertate aproape completa la planuirea rutei, constrans fiind doar de timp si de propriile forte, si nicio alta particularitate sau preferinta a cuiva din grup. Mi-e greu sa sintetizez in cateva fraze, cert e ca a disparut in mare parte incertitudinea si frica pe care le aveam inainte. Zic in mare parte fiindca sunt totusi un om precaut si cam anxios, si pana sunt efectiv pe drum si am deja macar o noapte la cort nu am inca increderea ca pot duce la capat tura. Frica asta a fost obstacolul care m-a impiedicat, pana la turul povestita aici, sa pornesc in sau sa duc la capat tururi mai lungi de unul singur, si invingerea ei, chiar daca este temporara si trebuie repetata, este marea victorie a drumului povestit aici.

 

Trecand la concluziile mai tehnice, trebuie sa scriu undeva asta, fiindca pare ca tot vreau sa uit: O zi de 60km poate sa fie la fel de obositoare ca una de 160. Asta am vazut de exemplu in ziua a 3a, intre Ormenis si Felmer, drum pe care am facut foarte multe opriri pentru poze sau pentru verificat harta. La fel in ziua a 6a, in Prapastiile Zarnestilor, opririle dese pentru poze sau panouri informative nu ma lasau deloc sa dezvolt un ritm de mers, cu atat mai mult ca acolo eram pe urcare. Si chiar daca nu e vorba de opriri dese, viteza prea mica iar mi se pare ca ia mai multa energie pe kilometru decat viteza optima. La capatul opus stau mai multe ture intre 160 si 180 km, facute chiar in intervale bune de timp, la sfarsitul carora eram mai odihnit decat in unele din turele de antrenament de 80km din vara asta. 

 

Trebuie sa mentionez Marea Pedalare din Aprilie, pana in Vama Veche, in care am vazut cat de bine poate functiona o tura lunga daca are intervale regulate de hidratare si alimentare. In turele de antrenament din vara asta am aplicat o tactica similara, mancand cate ceva la fiecare 15km de drum, sau poate un pic mai des, si spre deosebire de turele din anii trecuti, cand opream o singura data pentru a manca pe la jumatea turei si ajungeam acasa de la infometat la hamesit, in functie de lungimea turei, acum aveam constant mai multa energie la dispozitie pe parcursul turei si uneori nici nu imi era foame la sfarsit, cand ajungeam acasa. Asta mi-a ramas bine intiparit in cap, cred ca e de 1000 de ori mai important la deal si la munte sa mananc des, regulat, nu foarte mult si nu foarte greu, si nu 3-4 mese cu pauze de cateva ore intre ele. Croasantele, in special, mi se par cele mai bune pentru asta, fiindca ai carbohidrati de la paine pentru urmatoarele 30-90min si zaharul din crema pentru efectul imediat, si am mancat sute, poate mii anul asta. Totodata, aportul de carbohidrati fiind din alimentarea asta constanta din mers, mesele de dimineata, pranz si seara sunt eliberate de necesarul unui numar mare de calorii si pot sa bag mai multe proteine, legume si fructe, care cu exceptia fructelor nu prea are rost sa fie mancate pe drum, in mers.

 

Ajung si la oameni. Nu-i complet adevarat ce am zis mai sus, e si un context in care daca as fi impreuna cu cineva m-as simti mult mai putin vulnerabil in tur, si anume in sate sau orase, oprit fiind, cu intentia sa intru intr-un magazin, sa vizitez sau sa pozez ceva. Vizitatul obiectivelor in oras, de unul singur, mi se pare exclus fara cazare. Poate nu mi se fura bicicleta, desi tractorul este mai tentant, cred eu, decat o bicicleta normala, dar e mult mai probabil sa mi se fure din bagaje daca o las legata undeva, in fata unui muzeu sau a unei biserici, si intru inauntru. In turul povestit aici chiar am uitat sa-mi iau antifurtul. Totodata nu prea opresc in orasele mari pentru cumparaturi sau aprovizionare, decat daca am cumva vizibilitate la tractor, fiindca sunt prea multi oameni. La sat nu e asa rau, si o las si dezlegata in fata magazinului (fiindca n-am avut incotro in turul asta), dar si in cadrul satului analizez zona, oamenii, traficul. E mult mai usor daca e o mana de oameni in fata, cu care schimbi cateva vorbe. La fel este usor daca mai mergi cu cineva, ca se intra pe rand la magazin sau la ce e de vizitat, daca nu dureaza prea mult. Mai punctual, cum e in cazul unor sate semi-parasite cum am intalnit in turul asta in Cobor, Felmer sau Somartin in care biserica sau alte cladiri interesante pot fi explorate pe dinafara, intr-o curte larga in care nu poti sa-ti vezi bicicleta din orice unghi daca te apuci sa te invarti prin toate cotloanele. 

 

Traseul. Planificandu-mi turul pentru 2015 am fost surprins (nu foarte, avand in vedere experienta stransa) ca si pe bucati aparent neinteresante de drum poti gasi lucruri de vizitat, formal sau informal, ori vreun punct natural mai deosebit. Trebuie sapat, si uneori adanc, ca sa gasesti frumusetile tarii, si aproape mereu gasesti mai mult la fata locului. Sunt minutios de felul meu, dar am acordat multa atentie pregatirii traseului pentru anul asta, cu rute alternative pentru zonele dificile/cu probleme in caz de vreme rea, si cel mai important, cu zile mai scurte si cu opriri cu cazare in locurile cu vizitabile mari. Eu cred ca orice traseu trebuie pregatit cu mare meticulozitate, si ca in cazul in care exista un obiectiv central sau final, cum a fost Centrul Tarii in cazul asta, nu trebuie cazut in capcana concentrarii pe zona din preajma obiectivului. Intregul drum este un obiectiv, si diverse zone de interes de-a lungul drumului etapizeaza un tur lung, care poate parea uneori descurajator. Ori, cum a fost cazul aici, se poate ca obiectivul stabilit sa nu se ridice la asteptari, si sa ramai cu altceva din intreaga experienta. Eu cand mi-am ales ca obiectiv Centrul Tarii uitasem ca nu sunt genul care sa topaie de fericire la atingerea unui obiectiv, si cum nu a fost cineva sa-mi stranga mana sau sa ma bata prieteneste pe spate si sa-mi spuna o povestioara cand am ajuns acolo, atingerea centrului desemnat al tarii nu a fost cel mai memorabil moment al turei. 

 

Oprirea la cort. Cum spuneam, sunt cam anxios de felul meu, si de fiecare data cand stau la cort dupa o perioada lunga mi-e cam greu sa adorm. De altfel, mie imi place sa dorm pe tare, si folosesc dopuri de urechi, ca altfel m-as foi la fiecare frunza cazuta si fosnet de gandacei prin iarba. De fiecare data, timp de luni inaintea turului, mai am seri in care ma framant, dar pe drum oboseala si frumusetea locului ma fac sa dorm bine de cele mai multe ori. La fel ca la mersul singur, sau drumul prin padure noaptea, e un prag psihologic care trebuie trecut de fiecare data, in special dupa o pauza prelungita.

 

 

In ciuda fricilor mele, pot zice acum ca ma simt in largul meu in tururi lungi fara sprijinul altcuiva. Cel putin aici, in tara, mi se pare ca densitatea populatiei e suficient de mare cat sa nu mergi zi fara sa vezi destui oameni (surprinzator, cred ca in una din zilele din turul asta am vazut cei mai putini oameni, si nu la munte, ci la podis, intre sate), ocazii de vorbit sunt destule, iar singuratatea nu devine niciodata apasatoare. Am realizat ce am vrut, am vazut ca se poate, acum vreau sa merg in continuare, sa vad locurile din tara asta pe langa care multi trec fiindca nu stiu de ele sau nu ii intereseaza, si cum am aflat eu de la altii mai plimbati despre locuri de vazut, sa afle si altii de la mine si sa fie inspirati sa porneasca la drum.

  • Upvote 5

Share this post


Link to post
Share on other sites

Frumoase concluzii.

 

Off-topic:

 

Trebuie sa mentionez Marea Pedalare din Aprilie, pana in Vama Veche, in care am vazut cat de bine poate functiona o tura lunga daca are intervale regulate de hidratare si alimentare. In turele de antrenament din vara asta am aplicat o tactica similara, mancand cate ceva la fiecare 15km de drum, sau poate un pic mai des
 

De chestia asta m-am convins si eu asta vara, cand am pedalat fugind de vreme (si italieni :d) 178 km intr-o singura zi, cu vant, impreuna cu sotia. Alternand "la trena" din 20 in 20 km si facand pauze mici si dese de alimentare (la cate 25-35 km, in functie de cum era un sector de drum). Culmea, cand am ajuns la destinatie (pe lumina, chiar), ne simteam ok. O abordare mai militareasca in anumite situatii se dovedeste utila. Iarasi, conteaza si cum te prinde dpdv psihic (daca esti obosit, sictirit, bine dispus, etc.).

Share this post


Link to post
Share on other sites
si pe bucati aparent neinteresante de drum poti gasi lucruri de vizitat, formal sau informal, ori vreun punct natural mai deosebit. Trebuie sapat, si uneori adanc, ca sa gasesti frumusetile tarii, si aproape mereu gasesti mai mult la fata locului.

 

Dintre toate concluziile, am ales-o pe asta, am simtit ca rezonez cel mai mult cu ea :). La mine sapatul pe harti si in carti e o ocupatie de baza in timpul liber, pana sa plec de acasa. Si nu trebuie sa iti centrezi preocuparile pe obiectivele X si Y, pe bicicleta conteaza sa iti mearga la inima drumul.   

Am mers si singur, mi-a placut, dar de la o vreme am descoperit reteta grupului de mici dimensiuni (5, o fi o cifra magica :) ), in care distractia poate fi de nepretuit. Sigur, cu conditia sa gasesti grupul ala, ceea ce nu-i usor.

Urari de bine si frumos in urmatoarea excursie!

 

PS: Cat despre pauzele mici si dese (de alimentare, hidratare, pozare, cascat gura de admirare) sunt cheia marilor succese in excursiile pe bicicleta (inclusiv -sau mai ales- in alea cu tenta ciclosportiva).  

Share this post


Link to post
Share on other sites

Revin la poveste cu o "continuare" de tipul carora speram sa nu fac vreodata.

 

Saptamana si weekend-ul care au trecut am fost cam izolat de stiri. Astazi am dat drumul la stiri si la reteaua sociala pe care umblu, si dintre toate imi sare in ochi headerul "Povesti Sasesti", blog pe care il urmaresc de vreun an si ceva, din dorinta de a pastra o legatura cu o zona prin care am umblat mereu cu atata placere. Ma opresc, ca de fiecare data, sa citesc macar cateva randuri despre o intamplare, un obicei, o traditie, farame de mostenire culturala saseasca din putinul ramas pe care cativa oameni incearca sa le aduca la suprafata intr-o mare de informatii goale de continut. Sub header, un articol distribuit. Citesc titlul si mi se face efectiv rau:

 

http://www.bizbrasov.ro/2016/02/19/biserica-fortificata-din-rotbav-s-a-daramat-in-aceasta-seara/

 

Citesc articolul cu gura cascata. Caut pe net alt articol, alte detalii. Gasesc articole despre alta biserica. Roades, nu Rotbav, tot judetul Brasov, iar articolele si despre o biserica, si despre alta, sunt de acum o zi sau doua. Trebuie sa fie o greseala, iarasi "jurnalisti" online de doi bani impuscati, nu sunt in stare nici macar sa afle in ce sat s-a intamplat. Sap mai adanc. Gasesc alt articol aparut ulterior care mentioneaza satele. Amandoua sunt corecte. Asadar, intr-o saptamana s-au prabusit, partial sau total, turlele a doua biserici fortificate sasesti din Transilvania. Nu stiu ce sa mai zic. Sunt dezamagit, furios, trist, scarbit, plin de regret. Inca un capitol incheiat, sau mai degraba inca o pagina rupta din cartea tot mai rara a neamului sasesc din Transilvania.

 

Regretul meu este ca nu le-am si vizitat. Roades, cel putin, nu mi-a fost in drum pana acum, dar complexul de fortificatii era in proces de restaurare si clopotnita, care ramasese ultima, s-a prabusit doar partial, dand semne de ceva vreme.  Prin Rotbav, insa, am trecut de doua ori, dar logistica turelor si inabilitatea mea de a ma rupe de la programul stabilit, sau poate lipsa vointei de a ma lupta pentru lucrurile mai greu de atins sau de vazut (cum se intampla sa fie multe locuri interesante in tara asta), m-au facut sa nu ajung sa vizitez si interiorul. Ultima oara am trecut in turul asta, in 2014, si nereusind sa intru si fiind presat de timp am zis c-o las pe alta data. Ei bine, nu va mai exista o alta data, cel putin pentru turn. Nava si zidul de incinta au ramas, dar experienta locului si a istoriei a fost inexorabil degradata, in conditiile in care ocazia vizitei a trecut pe langa mine de doua ori.

 

Au devenit cu atat mai valoroase pentru mine vizitele de la Axente Sever, Cincu si Cincsor, cele mai profunde si detaliate. Imi dau seama ca este un privilegiu sa poti vedea chiar si putinul pe care l-am vazut eu in drumurile mele, si imi dau seama ca n-a fost vreo oprire la biserica fortificata de care m-as fi putut lipsi, fiecare secunda este pretioasa pentru mine. E cu atat mai dureroasa fiecare secunda de care am ales sa ma lipsesc, vazand acum ca promisiunile facute mie, de a revizita unele locuri, e posibil sa nu le mai pot tine. Asadar, nici macar piatra nu e vesnica, nu asteapta dupa om sa se-ngrijeasca de ea. Iar eu credeam ca doar oamenii sunt efemeri.

 

Ultimele mele poze cu turnul bisericii din Rotbav:

 

3f6b6030-4dda-4357-af7a-08de1d5cdd10_zps

2011

 

20140915_175509_zpsrm1aw1y4.jpg

2014

 

Ii las pe cei de la Povesti Sasesti sa concluzioneze, cu mentiunea ca ne-am furat-o si noua insine:

 

http://povestisasesti.com/2016/02/21/mostenirea-pe-care-o-furam-copiilor-nostri/

 

 

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Esti foarte simpatic, maestre, si relatarea ma tine treaz pana noaptea târziu. O sa încerc sa ajung in Cincu, sper să-l mai prind pe dl. Boghean in viata. Haios e ca am facut pregătirea pentru arhitectura cu Dan Cincu dar habar n-aveam de localitate! In afara de faptul ca exista.

Apoi, anul trecut am trecut pe la Dealu Frumos la scoala de vara Mincu si îmi zicea cumnatul, care e topograf, ca Centrul tarii a fost relocat relativ recent. Am si uitat ca Dealu Frumos ar mai avea această atractie.

P.s. Esti si tu arhitect?

Share this post


Link to post
Share on other sites

Doar o mana de oameni mai tin in picioare bisericile astea, fizic si moral, in special cele mai izolate. Dl. Boghean a fost adoptat de satul Cincu cu bratele deschise, altfel prea putina lume se mai ocupa de biserica, si inteleg si de ce. Atractia lor mi se pare foarte puternica, aproape irezistibila. Acum, cu evenimentele recente, simt ca e aproape imperativ sa le vizitam macar o data, sa intelegem una din piesele mozaicului etnic transilvan.

 

Legat de centrul tarii, da, vazusem o lucrare care-l plasa la 2-3km sud-sud-est de Fagaras, daca tin bine minte. N-am aflat asta decat dupa intoarcere, dar chiar daca as fi stiut tot aici as fi mers. Locatia noua e mult mai putin pitoreasca si cu siguranta nu avea niciun panou si nici pozitia geografica favorabila, pe culme.

 

Da, sunt. Recunosc, simt ca din cauza asta sunt mai putin interesat de oameni decat de locuri si cladiri. Totusi, mi s-au deschis usi care poate nu se deschid tuturor atunci cand am rostit cuvantul "arhitect". In locurile aflate in renovare intrarea a fost asigurata, si din fericire sunt din ce in ce mai multe in tara. Nu suficiente, insa.

Share this post


Link to post
Share on other sites

     Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări și aprecieri. Ați avut un rol important în decizia mea de a trece la următorul pas: "remasterizarea" tururilor publicate aici, atât ca scriitură cât și ca imagini, și republicarea pe un suport nou, dedicat, accesibil tuturor: noul meu blog! Vizitați-mi și pagina de Facebook pentru a urmări tururile scrise aici, pe ciclism.ro, cu noi ochi, atât de mine, cât și de voi, dar și pentru a vedea ture noi, nepublicate pe forum, ture vechi care au fost doar menționate aici, dar și călătorii prin țară și prin lume, în afara spectrului cicloturistic. 

  • Upvote 3

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Restore formatting

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.