sandulea

Turul vechilor ambitii, 5-19 septembrie 2015

Recommended Posts

   Revin, de data asta cu povestea turului din 2015. Titlul este cam pompos, dar este ales pentru ca descrie cel mai bine turul in ceea ce ma priveste. A ramas inca neatins un loc, dupa a 2a sau a 3a tentativa, din motive care vor fi detaliate in postarile urmatoare, dar per total am atins mai mult de 90% din obiectivele stabilite, asa ca voi considera intregul tur ca fiind un succes.

 

Traseul de pornire a fost urmatorul, plus o portiune intre Severin si Bucuresti, pe care nu o mai pun ca nu are rost:

 

http://ridewithgps.com/routes/9874750

 

Din cauza vremii, a oportunitatilor sau a lipsei lor, traseul final a avut cateva deviatii, printre care a fost si renuntarea la portiunea Severin-Bucuresti fiindca as fi depasit bugetul de timp:

 

http://ridewithgps.com/routes/10473386

 

In total au fost 15 zile de mers, atat de pline incat mi-am promis sa incep sa scriu cat mai devreme povestea, sa nu cumva sa uit vreun detaliu. A fost mai putin vilegiatura, spre deosebire de tura din 2014, fiindca am avut mai multe orase pe traseu, dar cu cateva exceptii nu am simtit ca se compromite experienta cicloturismului in vreun fel prin timpul petrecut prin spatiul urban. A fost mai mult munte decat pana acum, ceea ce a fost problematic pentru un campean cu ocazionale probleme de motivare, a fost si vreme rea, ceea ce statistic ar fi fost cazul sa am, avand in vedere perioada anului si faptul ca am avut o singura data ploaie in tur acum 5 ani.

 

 

A fost un tur complex, complicat, aglomerat, cu probleme pe care nu le-am mai intalnit pana acum, si al carui inceput imi pare acum atat de indepartat, ca abia astept sa incep sa retraiesc diseara primele amintiri. Fiti pe faza, povestea urmeaza...

  • Upvote 9

Share this post


Link to post
Share on other sites

Deja mi se pare PREA TARE, din ce vad pe harta! :)

Asteptam povestea!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 2 - 6 septembrie 2015

 

Malaia - Obarsia Lotrului, 60km, ~1450m de urcare, alt. max. ~1345m

 

 

     "Vantul bate a teama"

 

 

Dimineata incepe cu o greutate care imi este familiara. Deja pot sa spun ca trezirea in a doua zi de tur este o senzatie anume, diferita de celelalte. Ca un om marcat de esecurile anterioare, refuz sa mai trec prin acelasi lucru inca o data, asa ca fiecare a doua zi de tur e un prilej de bucurie mai presus chiar decat prima zi, o victorie smulsa din ghearele campaniei esuate din 2013. Ca o oglina a aceleiasi dimineti din urma cu aproape un an, multe elemente sunt comune: patul mare, calduros, care scartaie usor, susurul apei afara, soarele iesind cu mare dificultate din nori, si... ploaie peste noapte? Nu e bine. Ce imi doresc neaparat in turul asta este sa parcurg o portiune de drum pe creasta, cum se obisnuia odinioara in tranzitul dintre Transilvania si Muntenia si Oltenia, cand vaile Oltului ori a Prahovei nu erau traversabile pe intreaga lungime. Pentru azi am planificat Drumul Strategic, iar apa de pe jos nu arata deloc incurajator.

 

Ma imbrac, fac bagajul si ma duc jos, la magazinul de la colt, sa imi iau de mancare pentru dimineata. Lotrul pare mai umflat, dar ar putea sa fie doar o impresie. Mai sus, in capatul Malaiei, mai este un baraj, si ma indoiesc ca a plouat destul cat sa creasca debitul. Ma intorc la pensiune si dupa masa mai schimb cateva vorbe cu gazdele despre drumul care urmeaza, dar nu au prea mult ce sa-mi zica despre portiunea care ma intereseaza, din Ciungetu pana la Plaiu Poienii si Fratosteanu. Despre drumul spre Curmatura Vidrutei si spre barajul Vidra pot, insa nu prea imi vine mie a auzi, chitit fiind sa calc creasta Latoritei azi. Asamblez bagajele pe tractor, imi iau ramas bun si parasesc pensiunea, din nou coborand o portiune de strada ca sa ajung la drumul principal. Bun augur, imi zic eu.

 

Soarele e sus, si tot urca, iar norii par rari. E ud pe jos, dar poate nu a plouat asa mult peste noapte, si pana ajung eu, cel putin pe creasta, daca nu prin padure, ar trebui sa se mai usuce drumul de la soare si vant. Malaia nu-i mare, si trece repede. Curand incep sa urc catre creasta barajului, si vad in dreapta stadionul, locul serbarii de aseara. Simtindu-ma mai bine decat aseara, la sosire, ma gandesc oare ce am pierdut. Malaia nefiind Bucuresti, ma indoiesc ca oamenii sunt la fel de blazati de numarul mare de evenimente publice. In plus, viata intr-o asezare mica, mai ales la munte, si cei care o traiesc, imi sunt destul de straine. Oare o jumatate de ceas rupt din timpul meu aseara ar fi atarnat atat de greu in balanta catararii de astazi? Urmeaza sa vad, dar imi promit ca in zilele ce urmeaza sa fiu poate putin mai precaut in conservarea energiei, fiindca drumul, la fel ca hartia, suporta multe, inclusiv o viteza putin mai mica. Cu gandul asta, stadionul, cu steagurile sale, dispare incet in urma mea, in spatele barajului, si in fata se intinde oglinda lacului Malaia. Imi amintesc, vazand intinderea de apa, de cantitatea enorma de mal adus de rau in carca barajului, si cum se vedea acum 5 ani. Aproape ca nu imi vine sa cred ca e acelasi loc. Nu pot sa imi explic unde a disparut tot pamantul ala, fiindca apa care se vede acum pare mai adanca.

 

20150906_091645_zpsezi6xznl.jpg

Lotrul, rau de munte, in culori tari, de dimineata

 

20150906_093844_zpseh8lhvza.jpg

urcand spre baraj

 

20150906_094050_zpseqvut8xk.jpg

Stadionul, dincolo de pod

 

20150906_094144_zpsejc0yyel.jpg

Lacul, de-un albastru nemarginit

 

IMG_4753.jpg

Albia lacului Malaia in septembrie 2010

 

Dupa lac, drumul urca deloc grabit spre Voineasa. E ciudat pentru mine, campean, cum acelasi drum de munte poate fi simtit total diferit, avand perceptia modificata de trecerea timpului, de lumina, directie sau chiar temperatura. Acum 5 ani, cand parcurgeam aceeasi bucata de drum, dar in directia opusa, si in ciuda faptului ca eram usurat de povara catararilor din zilele viitoare aveam viteza buna la vale, si entuziasm cum numai viteza iti poate da. Distantele intre repere pareau de asemenea total diferite. Unul dintre lucrurile tinute bine minte din 2010 e o galerie de fuga a complexului de hidrocentrale de pe Lotru de langa coada lacului Malaia. Ceva era absolut fascinant la acel tunel care parea nesfarsit, din care iesea apa. Atragator si totodata infricosator, acum, la a doua intalnire, chiar avea un pic de debit la iesire, si din el emana un uruit adanc, incet si distant, pe care nu l-am auzit pana acum. Cu imaginea unei calatorii prin intuneric, vaslind in racoarea interioara, de piatra, catre inima de fier a muntelui, turbina, care bate cu o frecventa atat de mare incat se topesc loviturile una intr-alta intr-un vuiet adanc si neintrerupt, imi continui drumul pe raul incremenit, de asfalt.

 

20150906_095132_zpsok6f28sq.jpg

Galeria de fuga de langa Malaia, unul din vectorii pasiunii mele pentru industria ascunsa

 

IMG_4743.jpg

si in 2010

 

20150906_100255_zpsiynavrt3.jpg

Artificialul unui drum drept care urmeaza un rau serpuitor

 

20150906_100455_zpsrdifempd.jpg

stabilopozi strajuind o gospodarie un pic prea jos in albie, intr-o calatorie multimilenara catre confratii lor de pe tarmurile Pontului Euxin

 

Plecand dupa o pauza de gustare la gura de debusare, pare ca dupa un episod de limpezire a cerului cand s-a ridicat soarele deasupra vaii, incepu din nou a se tulbura bolta. Si vantul, calator tacut de dimineata pana acum, incepu sa se agite. De teama mea, ori are si el grijile lui? Incep sa fac calculele. Stiu ca in zilele urmatoare trebuie sa inceapa ploaia, si a plouat sporadic in ultimele zile. Dar dincolo de prognoza, vremea arata ciudat si imprevizibil, inca de ieri, dar mai ales cand am intrat in munti. Vreau cu ardoare sa urc, dar cred ca va fi un efort risipit daca nu voi vedea capatul rotii de ceata sau ploaie, ori daca ma sufla vantul de pe drum. Am timp pana la bifurcatia cu judeteanul spre Ciungetu sa ma hotarasc. De acasa pregatisem alternative, si anume Cheile Vidra, spre baraj, daca nu e vremea buna, fiindca pare drum frumos, desi e neasfaltat, si cel prin Curmatura Vidrutei in caz de cea mai rea vreme, fiindca desi urca mana la 1700 macar e asfaltat si nu ma voi tavali in noroi. Pare ca Vidruta nu e in carti, iar varianta Strategica incepe de asemenea sa se clatine. Varfurile din stanga si dreapta fata incep sa fie obturate de nori josi, si vizibilitatea scade in vale. Fir-ar.

 

20150906_101002_zpsklmlawlc.jpg

nu arata bine in urmatoarele ore

 

Pana ajung la confluenta Latoritei cu Lotrul, padurea se framanta serios in vant, vizibilitatea e comparabila cu cea de dimineata, pe la 7, si temperatura a scazut. E un grad mare de incertitudine, care nu imi place. Imi dau seama ca, dincolo de pericolele de netagaduit ale unei furtuni in zona de creasta, deasupra zilei planeaza spectrul drumului chinuit, si facut degeaba, fara bucurii pe urcare si fara vizibilitate in creasta. Lipsa asfaltului si traficul redus nu fac decat sa creasca miza in cazul in care vremea se strica.

 

Mergand catre Valea Macesului, trec de Manastirea Malaia, unde mi-e clar ca e un obicei profund valcean infiptul de cruci uriase de metal in preajma manastirilor, vrand parca sa sfinteasca pamantul cu forta. Nu ma mai obosesc sa fac o poza, fiindca nu va dura mult si voi iesi din zona de influenta a dogmelor clericale valcene. Am alte motive de preocupare, insa. Trecand de manastire, ajung in final la podul peste Latorita. Vad indicatorul spre Ciungetu, si ma uit mai sus pe vale. Raman un moment oprit, in mijlocul drumului. Nu risc. Cu inima indoita, merg mai departe pe Lotru. Fac 100m, cat sa parasesc punctul de confluenta, si brusc vantul scade mult in intensitate. Sa fie semn? Dar ce semn? Oare am gresit? Sunt de o mare incapatanare, si mi-ar fi foarte greu sa ma intorc. Ma gandesc ca singurul semn e cel ca pe Valea Latoritei bate vantul tare, ceea ce imi sprijina decizia. Tot innorat si frig e in rest.

 

20150906_102255_zpszgtmf9fe.jpg

As fi tentat sa deschid un topic separat cu cele mai frumoase case din Romania. Am gasit foarte multe concurente serioase in tura asta, ca niciodata

 

20150906_102808_zpscw1pggrt.jpg

Nu am urcat mult din Malaia, dar parca e din ce in ce mai ud pe jos

 

Trec de Valea Macesului si pana sa ajung in Voineasa cerul se limpezeste, iese soarele si se mai incalzeste putin. Bate din nou vantul. Ei, draci. Sper ca nu o sa trec de la agonie la extaz intreaga zi in legatura cu alegerea facuta. Teoretic inca mai pot sa urc in Strategic prin Curmatura Vidrutei, dar stiu de drumul ala ca e abrupt si cam rau. Ori pe sub noua partie de schi, dar acolo aud ca e si mai si. Mai bine imi scot variantele din minte si ma concentrez la ce am in fata, altfel trece ziua fara sa raman cu nimic.

 

Intru si in Voineasa dupa o mica urcare, si imi dau seama ca nu recunosc nimic. Prima oara cand am ajuns aici, era noapte, veneam dupa o coborare pe intuneric, printr-o vale care se termina intr-un canion, trecand de mai multe bifurcatii, fara harta, gps sau smartphone, cumva fara sa gresesc drumul. Eram terminat de foame si oboseala, iar pe intuneric n-am inteles absolut nimic din oras. Am gasit cumva o cazare, dar nu si restaurant, si a trebuit sa ne descurcam cu niste snack-uri, biscuiti si alte porcarioare, singurele lucruri gasite in unicul magazin disponibil care sa semene a cina. A doua zi, dupa o plecare greoaie, fara sa ma uit in urma, a urmat coborarea resemnata, dar rapida, in care orasul a fost pur si simplu invizibil pentru mine. Acum vad cu ochii odihniti asezarea, cu statiunea sus, pe malul stang, cu hotelul Lotru infipt in mijloc, ca o coloana intr-un forum ruinat. Nu inteleg cum de nu am facut nicio poza hotelului nici de data asta. Inca una din stafiile Lotrului, care prefera sa-si pastreze anonimatul, schimbandu-si mereu forma in amintiri.

 

20150906_104100_zps6bpqa5yc.jpg

Cer senin, ciuda mare. Deja imi doream sa se strice vremea

 

20150906_104806_zpslpitcou4.jpg

din Voineasa vizibilitatea se imbunatateste, si crestele par mai accesibile decat sunt

 

20150906_105056_zpshn3n3ihv.jpg

seria caselor continua cu candidatul Voinesei

 

20150906_105833_zpsi8hysymk.jpg

iesind din Voineasa si parasind drumul umblat odinioara

 

Desprinderea de DN7A coincide cu despartirea de frimiturile de amintiri ramase pe loc de 5 ani. Nu e loc de emotii pentru asta, fiindca sunt atent la alte lucruri. Urmeaza din nou drum neasfaltat, si o bucata deloc marunta, unde ma astept sa intalnesc la fel de putini oameni ca si in 2010, din Raul Sadului pana in Voineasa. Pe urma, sunt cu un ochi si pe vreme, fiindca inca ma mai framanta si astept confirmarea ca am facut alegerea corecta si nu am irosit o ocazie.

Dupa o portiune de intrepatrundere a spatiului industrial abandonat cu pensiunile noi aflate in plina expansiune, asfaltul se termina. Ajung la un indicator care avertizeaza ca drumul e interzis circulatiei publice, pe care nu am ocazia sa il si pozez. Clandestinitatea prezentei mele pe drumul asta ma bucura, si curand abandonez grijile si regretele celeilalte variante de drum.

 

20150906_110748_zpsbjfxeb8r.jpg

Cerul se curata, dar nu mai e o problema

 

20150906_110941_zpsdz25empw.jpg

Piatra Lotrului, nu stiu daca chiar e toponim sau cabana de langa se numea intamplator asa

 

Trec de un grup de turisti, proaspat plecati de la una din pensiunile de la marginea localitatii. Sunt ceea ce altii mai avizati ar numi pantofari, dar atata timp cat nu fac gunoaie pe drumul asta nu prea au ce rau sa faca, si nici ce sa pateasca. Pacat insa ca nu au gasit un loc mai bun de umblat, fiindca sunt 99% sigur ca nu e absolut nimic palpitant in urmatorii 5km, iar mai departe probabil nu se vor aventura, fiindca sunt grup de 8-9, cu copii. Ma intampina cu chiuit, expresii de uimire si intrebari despre bicicleta si bagaj. Raspund din mers, nu ma opresc, fiindca ma grabesc sa ma afund in salbaticie. Daca tot nu e rost de mers pe creasta, macar sa ma bucur de ce imi ofera drumul, fiindca voi avea parte de prea putine portiuni pustii in turul asta.

 

20150906_111634_zps97qvie3z.jpg

doamne la o sueta in drum

 

20150906_112758_zpsoqcd8urc.jpg

inceputul urcusului lenes catre barajul Vidra

 

  • Upvote 8

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 2 - Continuare

 

Valea se strange pe drum, dar panta nu se schimba semnificativ. Sunt aproximativ 20km de urcat de la 700 pana la 1300, dar avand in vedere dimensiunea raului probabil ca rampa e blanda, cu urcari mai serioase la baraje. Ce incepe sa imi dea de furca e vantul, insa. Sus, norii alearga nebuneste, ingramadindu-se violent unul intr-altul, iar jos padurea, dupa intalnirea cu grupul de turisti, incepu a se framanta si agita, accentuandu-se puternic dupa cativa km, cand valea coteste spre stanga, se aliniaza mai bine est-vest si se ingusteaza. Suiera des, mai ales aproape de nivelul drumului, dar din cand in cand masa greoaie de aer isi forteaza trupul prin partile mai inguste ale vaii cu un vuiet rasunator, care ma face sa ma uit in aval dupa camioane sau trenuri, ori in amonte dupa vreun torent urias si un baraj rupt. Drumul e ud, dar nu da senzatia ca ar vrea sa fie si mocirlos. E nisip si piatra, si mai putin liant organic, dar mai departe pare ca e cel putin la fel de multa umezeala. Rotile se afunda, si progresul e anevoios. Prevazand un drum lung in fata, dau drumul la muzica pe telefon, probabil prima oara cand ascult pedaland. Nu pot sa ma detasez de natura, si de altfel nici nu am gasit castile inainte de plecare, ca sa le iau cu mine, asa ca pun telefonul in buzunarul de la suprafata al gentii din fata mea, sub ghidon, si las valea sa rasune de fluiere, acordeoane, cimpoaie si viori. Inceputul e inaltator, virtuos si alert din mainile lui Kostadin Varizemov:

 

 

20150906_114024_zpsjgfkwguo.jpg

Ghioaga de zmeu, si poteca spre casa lui

 

20150906_115549_zpspywzc9zd.jpg

Tractorul la adapat

 

Cateva cuvinte despre tractor, ca abia acum se vede mai bine. Fata de anul trecut schimbarile sunt majore, cum n-au fost in niciun an pana acum. Cadrul e acelasi, cu alta tija de sa si alte sine de sertar care sa tina ansamblul seii, schimbata pentru prima oara din 2011. Acum am o sa Schwinn, fara nas, pe care astept de cativa ani sa o pot cumpara de pe Amazon, nefiind livrabila in Romania pana in primavara asta. Fata de cea veche, cu arcuri, e cu 550g mai usoara. Ghidonul e si el nou, WTP Patron, cu 100g mai usor decat ghidonul de anul trecut care nici nu avea crossbar. Pipa iar e noua, una tot de BMX, dar cea mai importanta modificare e furca. Dupa 5 ani de serviciu credincios, am pensionat vechea Manitou Travis din 2007 pentru o Rock Shox Domain de 180 din 2013. 400g taiate si de aici. Rotile au jante noi, de 18 latime interioara, si am trecut pe valve Presta, intr-un final, dupa ce m-am convins ca nu e capatul lumii si ca pot sa car un adaptor la Schrader, sa umflu rotile la o vulcanizare, daca mi se strica pompa. Putin peste 400g bucata. Cu toate astea, plus mici reduceri la cabluri, camasi, pedale si angrenaj, am ajuns la greutatea incredibila de 18.8 kg a tractorului, fara apa, scule, genti sau cric. Cricul pana la urma nu l-am mai luat, dat fiind ca a functionat bine configuratia anul trecut si fara, insa am revenit la discurile de 224 si 203 din 2013, fiindca anul trecut 180 si 203 nu au fost suficient de incurajatoare pe coborarile abrupte cu tractorul incarcat. Cauciucul pe spate e tot veteranul Bontrager Hank, care are probabil pe la 25000km, a fost pe toate suprafetele posibile si nu da seme ca s-a saturat, iar pe fata am un Maxxis DTH foldable de 2.35, pentru un pic de tractiune in plus pe pamant fara sa pierd prea multa viteza pe asfalt.

 

Gentile sunt toate noi, si in afara de bataile de cap avute in prima zi cu datul cu picioarele in cele laterale, pot zice ca a functionat mai bine decat anul trecut, si capacitatea si greutatea bagajelor au fost mai mari. Greutatea totala a bagajelor, cu tot cu apa, mancare si genti, a fost probabil in preajma a 16 kg. In geanta de fata, de pe ghidon, aveam izoprenul, sacul de dormit, caciula, buful, sapca plus alte cateva maruntisuri. In geanta de cadru aveam bidonul de apa de 0.7, izolat de frig sau caldura in hainele de ploaie, geanta cu electronice (stiu, alaturare nepotrivita) si betele si cuiele de cort. Peste cadru era cortul, antifurtul, si peste astea perechea de genti laterale cu hainele. Deasupra era rucsacul cu mancare, care mi-a dat poate cele mai multe batai de cap, nefiind prins decat cu o curea si insistand sa iasa din prinsoare ba prin stanga, ba prin dreapta. Tot acolo stateau telefonul si portofelul, si era rucsacul pe care il luam cu mine cand plecam de la tractor. O zi sau doua mai tarziu mi-a trecut prin cap sa pun gentile laterale invers, cu decupajul in spate, pierzand putin din aerodinamica, dar diminuand numarul de lovituri cu varful piciorului in genti.

 

20150906_120424_zps5f8cet4s.jpg

drumuri care nu-si arata altitudinea adevarata

 

Curand, ma desprind de Lotru, care ramane undeva jos, ingust si vioi. Il aud, dar nu il mai vad, si intr-un final nu il mai deosebesc deloc sub un nou episod de vant puternic. Ma gandesc ca ma apropii deja de Balindru, unde am de gand sa opresc pentru masa de pranz. Ar insemna ca am parcurs mult mai repede decat credeam valea Lotrului. Nu ar fi de mirare, fiindca pentru astazi programasem cam 60km, ca sa am timp de urcare pana la Drumul Strategic. Peretii tot mai abrupti si mai goi lasa loc pentru din ce in ce mai putine foioase, si coniferele incep sa domine. ajung la un viaduct, dupa o portiune mai abrupta, care traverseaza valea. Tot nu vad vreun baraj. Trec de cateva stanci care gatuie raul si imi dau seama: am ajuns in zona carierei de mica, si mai am ceva pana la baraj.

 

20150906_121755_zpsvo6o3lw6.jpg

Traversand Lotrul pe la o inaltime deloc neglijabila

 

20150906_121841_zpslggwmjmc.jpg

privind in aval, cu padurea si vantul incremenite in cadru

 

Despre mina de mica de la Cataractele Lotrului:

http://rointeractiv.bioterapi.ro/index_lista_C_cataractele_lotrului.html

 

Cateva poze facute de altii:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.261615673919261.61428.103785046368992&type=1

 

In fata se deschide valea cu pereti abrupti care gazduia exploatarea si colonia. Pe cat de linistita e apa aici, pe atat de clar e ca zona a suferit mari transformari datorita oamenilor. Dincolo de gabioane si de drumurile de pe o parte si pe alta a raului, forta de odinioara a apei, debitul sau si vechile cascade nu se mai vad, si nici nu par sa fi existat vreodata. Ma uit in gaurile sapate in stanca la marginea drumului, negre si fara fund, si la peretii scanteietori. Piatra straluceste, nisipul pare luminos, pana si drumul rasneste parca diferit sub rotile tractorului. Vad doar o parte din vechile utilaje, obosite si ruginite, pe malul drept, tinand stancile in spinare. ma uit dupa drumul care traverseaza valea si urca pe versantul drept, spre fosta colonie. Nu prea imi vine sa urc cu tot cu tractor, daca gasesc un loc sa dosesc tractorul o sa urc pe jos. Mai merg putin, pana dispare si ultima urma de fier ruginit, si imi dau seama ca am ratat bifurcatia. Nu imi dau seama cum, ca doar am mers aproape pe malul apei, si ar fi trebuit sa il vad. Din harta nu imi dau prea bine seama. Fir-ar, era una din zonele care pareau interesante. As vrea sa ma intorc, dar am ajuns mai greu din Malaia pana aici decat credeam, si aleg sa merg mai departe. Ramane poate pe alta data, de vazut fara bagaje, cu un pic mai multa mobilitate.

 

20150906_122611_zpshzljqlx8.jpg

Nu se vad cladirile coloniei-fantoma, si versantul pare inaccesibil. Incepusem sa ma intreb cat de usor e de ajuns totusi la ea in momentul asta

 

20150906_122917_zpsa3offyg2.jpg

trupul in descompunere al minei

 

20150906_123055_zps6oamj3en.jpg

una din multele gauri, care par sa fie cele facute de localnici, inaintea inceperii exploatarii sistematice

 

Melodia potrivita vine din playlist in mod natural, coincidenta sau nu. Desi e melodie ciobaneasca, aceleasi sentimente de singuratate si liniste rezoneaza si in locurile astea, parasite din '97, cu un singur suflet care le viziteaza acum. Nikola Ganchev graieste:

 

 

Urmatoarea oprire, lacul Balindru. Inca un km si putin, si ceva urcare, si ajung deasupra barajului. Pot cuprinde aproape tot lacul cu privirea, ingramadit aici, in valea asta ingusta si abrupta. Ma opresc sa iau masa dupa podul peste lac, la intrarea pe un drum forestier al carui nume nu il stiu, fiindca placuta (din nou cu acces public interzis) era sparta. Podul nu inspira deloc incredere, avand aparent un tablier subtire, cu parapetul rupt din loc in loc rosturi de dilatare prin care pe alocuri se vede usor lacul. Daca nu ar fi umplute cu scanduri de lemn rosturile, m-as intreba cum mai sta in picioare podul. Aici, la fel ca in zona minei de mica, vantul are loc sa se desfasoare si bate de pare ca se cutremura muntele. Jos, sub un parapet protejat de tufe, pe mine nu ma afecteaza, dar oprit din efort si la peste 1000m incep sa simt frigul, chiar daca stau la soare.

 

Caut informatii despre Balindru, si imi dau seama ca il numeam in mod impropriu Lotru pe firul de apa din aval. Intregul debit al Lotrului este oprit in Vidra, de unde este directionat catre Ciungetu, cu cadere, pentru a actiona turbinele centralei, iesind apoi printr-o galerie de fuga de 7,7km, cu iesirea in coada lacului Malaia care m-a fascinat pe mine atat de mult, ca sa se intoarca in albia sa. Din cauza acestui ocol, practic Cataractele Lotrului nu au mai fost strabatute de Lotru din 1973, ci de un pseudo-Lotru format din toti fostii afluenti ai sai care coborau in albie in aval de pozitia barajului Vidra. Pe de alta parte, insa, intrebarea e care e identitatea adevarata a Lotrului? Acest rau, cu debit de 3 ori mai mic decat al vechii ape, ce curge intre barajul Vidra si lacul Malaia, unde se uneste cu Lotrul de izvor trecut prin caznele Ciungetului, poate fi considerat Lotru? Poate fi socotit ca brat? Cert e ca, de la exploatarea de mica incoace, nu mai simt ca sunt singur in natura, ci percep undeva, sub mine, peste tot in jur, sub versanti, prezenta industriei nevazute, care trudeste in intuneric, stavilind apa intr-o parte, inghitind-o in cealalta, trecand-o pe sub munti prin locuri prin care nu a curs niciodata. Am oprit muzica la masa, si parca aud din nou uruitul distant al turbinelor, rasunand prin galeria de fuga de langa Malaia.

 

Sistemul hidroenergetic Lotru:

http://rointeractiv.bioterapi.ro/index_articole_sistemul_hidroenergetic_lotru.html

 

Barajul si lacul Balindru:

http://rointeractiv.bioterapi.ro/index_articole_raul_lotru_lacul_balindru.html

 

20150906_123614_zpsa6rpxfft.jpg

urcand catre baraj

 

20150906_125301_zpsh8g0nosa.jpg

Coronamentul, canalul deversor si probabil statia de pompare

 

20150906_125430_zpsskd9lrmk.jpg

am trecut de 1000m pentru prima oara anul asta, si in tura asta

 

20150906_125756_zpswenngnpo.jpg

apa tulbure a lacului, depozitar al sedimentelor care, dupa cum am vazut la Malaia, sunt aduse in cantitati mari de Lotru

 

Asadar, apa din Balindru aproape ca nu curge vreodata in aval, ci e pompata in Vidra, ba chiar se alatura apei din Jidoaia, care e probabil cel mai departat punct al sistemului fata de mine acum, si din care mi-e greu sa inteleg cum s-a putut sapa galerie pana in lacul Vidra. Cu siguranta la prima mea vizita in zona, in 2010, nu cunosteam amploarea sistemului peste care umblam.

 

Profit de o mica pauza in asaltul vantului si dupa ce termin de mancat o iau din loc. Urmeaza inca jumatate din drumul pana la baraj, cu mai putine lucruri care sa ma distraga de data asta. Valea este mai salbatica, iar muzica parca s-a schimbat sa reflecte asta. Aud din nou melodii pastorale, singuratice, din fluier si cimpoi. Drumul urca constant, dar nu foarte tare, e frig si umezeala, dar ceva ma incalzeste cand aud muzica izvorata din suflet. Las gadulka lui Atanas Valcev sa-mi ghideze rotile:

 

https://www.youtube.com/watch?v=VM8t6lCmNI4

 

20150906_140304_zpssog82pef.jpg

dupa ce am mers aproape pe curba de nivel din Voineasa incoace, cu mici salturi, abia acum incep sa mai urc putin

 

20150906_142013_zpsi6ek1loz.jpg

Vantul continua sa bata, cerul e mereu schimbator

 

20150906_145233_zpsilmrap2i.jpg

trec la un moment dat de o intrare boltita in munte, cu niste remorci-cabine pentru muncitori in fata. Ma intreb ce ar putea fi, dar cumva imi lipseste curajul sa ma apropii. Mie imi pare ca are legatura cu hidrocentrala

 

20150906_145304_zps1ho79zt5.jpg

si incep serpentinele catre baraj

 

2 ore imi ia sa parcurg cei 10km vantosi, uzi, nebulosi dintre barajele Balindru si Vidra. In afara de serpentinele de la final, inainte de baraj, nu a fost nimic notabil de urcat, si mereu cand ma uitam la vitezometru parea ca merg cu 11-12 pe ora constant. Ca a fost vorba de peisaj, de micile farame de industrie ori de misterul vocilor bulgare, m-am miscat teribil de incet. Spre baraj, drumul este pavat foarte frumos, cu piatra cubica, si e intr-o stare destul de buna, zic eu, convins fiind ca nu a mai fost intretinut de cand a fost terminat barajul. Aici, unde era o suprafata mai circulabila, au inceput sa apara masini, si pana sa ajung la coronamentul barajului trec pe langa mine 6-7 masini, in ambele directii, cu numere de Gorj, Valcea, Alba si Hunedoara. Din Voineasa nu mai vazusem om sau masina, si desi nu a fost distanta mare, am petrecut ceva timp pe segmentul asta. In sfarsit mi se confirma ceva ce banuiam de mult, si anume ca masinile nu circula efectiv prin tara, ci se materializeaza din neant pe orice suprafata rulabila dupa o formula de probabilitate. Formula spunea ca, odata ajuns sus, voi vedea si BMW-uri de Bucuresti sau dubite. Nici nu m-am mai mirat cand am ajuns la coronamentul barajului Vidra si am vazut o dubita alba venind spre baraj. BMW nu am vazut, dar nici nu am ajuns la asfalt inca, deci inca se respecta teoretic.

 

Ajuns sus, la 1300m, cu urcarea terminata, simt mult mai acut frigul. E mai mult innorat decat senin, si odata iesit de la adapostul serpentinelor, am ajuns fix intr-un vant violent, pe buza barajului. Intr-un frig patrunzator, mai fac o pauza mica de alimentare si-mi impart niste bucati fara ciocolata de croasant cu un caine care nu stiu cum rezista aici, fiindca cladirea de langa baraj pare semi-parasita si nu e nici naiba prin preajma. Vederea marelui luciu de apa, insa, e impresionanta, cu atat mai mult cu cat ma gandesc la toate lacurile din jur din care se alimenteaza prin pompare. Trag un polar pe mine si plec de la baraj spre statiunea Vidra.

 

O povestioara despre sistemul hidroenergetic si mina de mica din aval, ca sa avem un pic de culoare in imaginile sterse ale trecutului:

http://mesterucasei.com/lotrul-cea-mai-mare-si-coplexa-amenajare-hidrotehnica-de-pe-raurile-interioare/

 

20150906_145426_zps1nnupzkn.jpg

 

20150906_145536_zpsuhne6mta.jpg

Barajul este atat de mare, cu o panta atat de mica, si are atata vegetatie crescand printre pietre ca nici nu mi-am dat seama in primele minute la ce ma uitam

 

20150906_145659_zps94zsuibh.jpg

de aproape devine mai clar

 

20150906_151638_zpseai5c5az.jpg

Prima oara vad lacul Vidra, cu o intarziere de 5 ani. O mare valtoare de nori deasupra

  • Upvote 7

Share this post


Link to post
Share on other sites

Foarte frumos. Asteptm in continuare vesti. O poza calare pe tractor ai? Sunt curios cum stai ..

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

O sa caut din cele de la mare din primavara, fiindca am extrem de putine poze cu cineva pe tractor.

 

Ziua 2 - continuare

 

E ciudat cum e atat de putina activitate profesionala in preajma barajului. Din moment ce turbinele sunt la Ciungetu, de partea cealalta a muntilor Latoritei, probabil singurele lucruri pe care le fac angajatii in preajma lacului e sa monitorizeze barajul, nivelul apei si iesirea galeriei de aductiune dinspre Balindru si Jidoaia. In jurul barajului e pustiu, cu exceptia unui caine si a unei pisici. Pentru caine am simpatie, dar pisica e prea insistenta si nu-i dau nimic. Plec spre statiunea Vidra, fara sa ma mai uit pe harta fiindca e un singur drum. Din cauza asta am uitat de cariera de piatra de unde s-a minat piatra pentru baraj. Nu stiu cat de interesant era, si acum nici nu voi sti. Vazusem bifurcatia cu cateva sute de metri mai jos de coronament, dar nu mi-a trecut prin cap.

 

20150906_151711_zpsouasprfr.jpg

privint in urma, pe fostul traseu al Lotrului

 

20150906_151724_zpssqbbe0oq.jpg

ai fi iertat daca ai crede ca e parasit locul

 

Drumul prin padure, pe marginea lacului, merge pe curba de nivel dupa baraj. E mai multa umezeala decat in vale, si e si o portiune intre brazi inalti, in dreptul versantului nordic al piciorului Manaileselor. Pe jos e multa apa, iar suprafata este acelasi nisip din vale. Ma bucur ca se va spala usor cand va fi cazul. Dupa cativa km scurti ajung si in dreptul statiunii Vidra.

 

20150906_152826_zpsfdsvrv9w.jpg

 

20150906_153604_zpsheqzcm2m.jpg

Primele urme ale statiunii

 

20150906_153337_zpsr2ostzyn.jpg

apare dupa ultimii copaci

 

Cateva informatii:

http://www.bioterapi.ro/rointeractiv/index_lista_V_vidra.html

 

Mi se pare extraordinar, uitandu-ma la statiunea parasita, faptul ca platouasul de sub ea si imediat de deasupra se numeste Plaiul Hotilor. O miniatura a intregii tari, in care vad Siderca aici, Faur acolo, Sidex, INCDA Fundulea, Statiunea de cercetare pomicola Severin, Severnav si multe altele. Spre deosebire de institutiile al caror patrimoniu consta in mare parte din fier vechi sub forma de masinarii, mecanisme si utilaje, Vidra intra in categoria proiectelor ceausiste care au intrat in conservare pe cale naturala, fiind incomod de accesat si fara potential pentru cei lipsiti de viziune. Aerul de munte pare ca ii prieste, ori se umbla mai mult pe aici decat cred eu, ce-i clar e ca arata mai intretinuta decat imi aduc aminte sa fie unele din statiunile de la mare acum mai bine de 15 ani. Sigur, in bunul nostru stil, si aici este o combinatie ciudata de abandonat si functional, cu unele cladiri cazari operationale si altele parasite, posibil locuite ocazional de ciobani, ciupercari, culegatori de afine sau alte populatii migratoare. Chiar cautand pe net, nu pot sa aflu concret ce e functional si ce nu, uneori vad de exemplu sala de sport figurand ca abandonata, alteori vad comentarii cum ca ar fi folosit-o unii de curand, uneori gasesti prezentari ale statiunii de parca ar fi vizitabila, alteori e descrisa ca ruina, ca abandonata. Nici despre cele 5 cabane operationale nu stiu daca sunt constructii noi sau vechi (presupun ca vechi, nu vad pe cineva venind sa construiasca aici prea curand), iar de restaurant nici atat.

 

Ce imi doresc acum sa fi stiut e faptul ca functioneaza totusi cazare aici inainte sa pornesc la drum. Tare mi-ar fi placut sa stau o noapte aici si sa trag de limba toti oamenii pe care ii intalneam in legatura cu ansamblul de cladiri. E clar ca s-au intamplat multe lucruri aici, si inca se intampla, si daca nu la fata locului, ci undeva deasupra, unde se discuta si se iau deciziile. Nefiind in oras, neavand o miza prea mare, nici in presa nu sunt foarte multe informatii despre statiune, si circula multe legende si povesti cu iz de pacaleala deghizate in articole si investigatii jurnalistice. Poate daca petreceam noaptea aici, la o aruncatura de bat de cladirile prin care suiera vantul, in scartait de ferestre deschise si sparte si trosnete de usi de termopan lovindu-se de pereti, as fi putut sa vad viitorul fericit, idealist, imaginat pentru statiune, cu oameni veniti in vacanta, bucurandu-se de aerul curat, de cerul senin, de miile de stele de deasupra, si de lacul rece si linistit. In schimb, plec mai departe, cu imaginea oamenilor care au regresat, traind mai aproape de natura nu de voie, in ruinele civilizatiei socialiste, pe Plaiul Hotilor.

 

20150906_153817_zpsgwehbhji.jpg

Tractorul in vizita la Vidra

 

20150906_153924_zpswpibfrmf.jpg

Hotel Tranzit mai in departare, in spatele caruia sunt vilele functionale

 

20150906_154114_zpsw5gn30fj.jpg

modulele de cazare mai de-aproape

 

20150906_154124_zpsikw1j7xg.jpg

Atmosfera e apasatoare, dar totusi nu imi pare complet parasit complexul, chiar si in partea asta, cea mai indepartata de zonele functionale. Dupa 25 de ani de inactivitate m-as fi asteptat sa nu vad cladirile din drum de vegetatie, si mai sunt si termopane puse pe alocuri in corpul cel mai de jos

 

20150906_154143_zpsy3ydenbi.jpg

Saracinu si Balutu, probabil, din Muntii Lotrului, vederea din statiune. Dupa ei, judetul Sibiu, pe care nu il voi atinge in tura asta

 

20150906_154423_zpszpht4oqt.jpg

Lacul nu se vede asa de bine de la corpurile de mai jos

 

20150906_154656_zpszpwurjqn.jpg

O cladire sinistra, roz, care parea rupta dintr-o colonie de mineri decat dintr-o statiune turistica. Deasupra intrarii scria ceva, restaurant, bar, market, nu mai stiu exact, dar usa lovindu-se de piatra, leganandu-se in vand, si bezna dinauntru, nu ma incurajau sa ii trec pragul

 

Din nou, parca telefonul stie exact ce muzica trebuie, si nimere melodia perfecta.

 

https://www.youtube.com/watch?v=uwBRUAM0cos

 

20150906_154831_zps4xco5tb6.jpg

Drumul ramane nisipos, ud si cu gropi

 

20150906_155049_zpshwimn888.jpg

Nestiind la momentul respectiv de cabanele functionale, ma intrebam ce rost aveau indicatoarele catre statiune, daca acolo ii asteptau pe turisti doar cladiri parasite si telescaune ruginite

 

Ajung pana la urma la asfalt. Asa cum aflasem din documentare, e plin de ciupercari, plus turisti veniti din judetele sudice (desigur si vreo 3 bmw-uri din Bucuresti, conform formulei pentru asfalt). Si cand zic plin, nu glumesc, fiindca in fiecare poienita sau zona mai rara si plata de padure sunt masini, corturi, tabere improvizate si desigur multe gunoaie. Cam greu sa gasesti loc de cort, toate sunt luate, fiindca malul lacului e destul de abrupt, si din cauza nivelului scazut e la cel putin 20m sub nivelul drumului. Pe partea stanga nu e mai bine, fiindca versantul e la fel de abrupt, de multe ori porneste direct din drum, si cand nu e munte e vreo vale mica cu parau care curge prin ea. Pe drum merg grupuri mici de oameni din loc in loc, intorcandu-se de pe munte la tabara, cu cosuri mari, impletite, in spinare, cizme de cauciuc si salopete si geci de la diverse fabrici. E mult mai multa lume decat ma gandeam. Abia cu o saptamana, doua inainte aflasem de numarul mare de ciupercari care vin la Obarsia Lotrului in perioada asta, dar nu ma gandeam ca e chiar atata popor. Ma intreb cum ar fi fost daca o luam tot pe sosea din Voineasa pana aici. Asa ar fi fost tot drumul?

 

Odata ajuns pe asfalt soarele refuza sa se mai arate. Temperatura continua sa scada. Am o bluza subtire pe sub camasa de la baraj, si pare ca nu ma tine pana la Obarsia Lotrului decat daca merg intr-una. Orice pauza o simt acut. Mai pun si un tricou peste bluza asta, dar nu imi vine sa pun un polar, mi-e ca ma incalzesc prea tare si nu vreau sa il ud, cel mai probabil voi folosi ambele polare diseara.  Imi e cunoscut frigul asta, stiu ca diseara imi va fi foarte frig. Pedalez, fiindca nu prea mai am motive sa ma opresc. Vizibilitate asupra lacului am foarte rar, traficul parca e mai mare decat pe langa Voineasa, iar sirul nesfarsit de tabere inconjurate de gunoaie ma scoate din sarite intr-atat incat nu vreau decat sa ajung la cabana, mai repede, sa mananc si sa ma culc.

 

DSC_0021_zpsjzisgsis.jpg

Cand a scazut sub 11 nu prea imi ardea sa ma mai opresc sa pozez termometrul.

 

20150906_162846_zpservmeszy.jpg

Partia de schi si telescaunul statiunii construite de curand. As fi vazut capatul celalalt, din Strategica, daca ramaneam la traseul initial

 

20150906_163559_zpswbv7u75v.jpg

Coada lacului. Obarsia trebuie sa fie aproape

 

Dupa un drum prin frig, vant si umezeala, pe malul lacului, ajung in sfarsit la Obarsie, alt loc descris ca statiune pe net uneori, de te gandesti ca ai tot ce-ti trebuie. In realitate sunt cateva cabane unde gasesti sa dormi si sa mananci. Restul depinde de tine. Trag la cea mai apropiata de drum, care are si casute, si care mi-a fost recomandata din Malaia incoace pentru mancare. Mananc meniu oglinda celui din Rucar de anul trecut: ciorba de burta, mamaliga cu pastrama de oaie si papanasi. Pana si coniacul. Cand ma loveste potfa nu am ce face. Cu burta plina, si dupa ce ma minunez un pic de ciupercarii care, chipurile, sunt asa de amarati ca stau cu saptamanile sa culeaga ciuperci, dar cumpara provizii sau mananca de-a dreptul la restaurant aici si dau mult mai multi bani, ma duc in casuta mea si ma pregatesc de culcare. Tractorul e bine legat in fata, bagajele sunt inauntru, noaptea incepe sa se lase, si cu ea si frigul. Dupa ce se termina in sfarsit vanzoleala din parcare, fix in fata casutelor, care tinea de cand am venit, ies si eu putin afara, sa vad stelele. E foarte frig, iese fum pe hornul cabanei. Suntem in pragul iernii aici la munte. Absorb imaginea cu cerul plin de stele, intru in casuta, si dupa ce ma imbrac cu o buna parte din haine si ma invelesc cu 2 paturi ma culc.

 

20150906_194237_zpsjuhbjhy8.jpg

Cateva poze din albia Lotrului, inainte sa dispara lumina

 

20150906_195207_HDR_zpsaevsaly9.jpg

  • Upvote 7

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 3 - 7 septembrie 2015

 

Obarsia Lotrului - Dumbrava, 81km, ~1100m de urcare, ~2000m de coborare, alt. max. ~1730m

 

 

     "Coborarea"

 

 

Trezirea in dimineata zilei a 3a este crunta. Poate cea mai grea din tot turul. Ma uit pe termometru, langa mine pe masa: 7 grade. Pare mult mai frig. Sunt obosit, infrigurat si infometat. Coniacul ala nu a fost o idee buna, am senzatia ca a incetinit digestia cu cel putin jumatate de ora. Stiam ca nu e o idee buna, dupa o zi cam chinuita de mers, dar cum spuneam, pofta-i pofta. Trebuie sa ma duc urgent sa mananc. La cabana aflu ca au fost 3 grade in timpul noptii. La nivelul scazut de energie pe care il aveam, si cu coniacul care ma amortea fix cum nu trebuia, ma intreb cum ar fi decurs noaptea. Am avut haine mai multe, si mai groase, decat anul trecut, cand am dormit la 5 grade, dar tot am senzatia ca fara cele 2 paturi mi-ar fi fost cam greu sa mentin o temperatura buna. Ma imbrac mai prezentabil si ma duc la masa, unde bag un piept de pui, cartofi si clatite cu dulceata de afine. Functioneaza, ma pune pe picioare, dar ramane senzatia ca, desi sunt plin, ar trebui sa mai mananc ceva. Nu mai am unde sa bag, si nu am de gand sa astept vreun pic pana pot manca mai mult. Oricum, mai sunt 3-400m altitudine de urcat, probabil sub 10km, deci in mai putin de 2 ore termin de urcat si imi ramane de coborat aproape constant pana la locul de campare.

 

Dupa primele ore de lumina, soarele s-a ridicat din nou deasupra lui Stefanu si Bora, si umbra lor nu mai tine Lotrului racoare. E luni, si incep noi cicluri, lungi si scurte: ciupercarii au plecat aproape toti in padure, doar cei mai lenesi au ramas. Cativa turisti, rataciti, ca mine, intr-o "statiune" in care aproape toti au venit la munca, nu la relaxare, iau micul dejun intr-o atmosfera de cantina de fabrica. Lambriurile, placajul din piatra, pardoseala de caramida si fetele de masa vechi intaresc senzatia. Cabanierul pleaca la Petrosani, probabil pentru aprovizionarea saptamanala. Ultimii ciupercari, si un cioban, au venit sa ia o gura de rachiu inainte sa urce pe munte. Nu conteaza de care, ieftin sa fie. Ies si eu, intr-un final, ca sa-mi continui vilegiatura de 2 saptamani, luandu-mi ramas bun de la gazde.

 

Strang tot, umplu sticlele cu apa, dezleg tractorul, asamblez bagajele si plec. Abia m-am miscat. Imi spun ca e din cauza cumularii factorilor: primele zile din tur, primele la munte din anul asta, primele zile cu bagaje. E normal, si ma asteptam la asta. M-am pregatit. Maine e o zi de pauza, relativ, cu o distanta mica de pedalat, si poimaine la fel, asa ca nu prea conteaza cat de mult obosesc azi. De intors nu ma intorc, vremea pare buna, doar picioarele sa nu mi le rup cazand pe drum undeva si e ok. Ma opresc la cele 2 chioscuri de la rascruce, imediat dupa podul peste un afluent de-al Lotrului. Am uitat sa mentionez un episod amuzant de la sfarsitul zilei trecute: dupa o zi intreaga de mers pe zi din ce in ce mai pustii, ajuns in Obarsia Lotrului si tragand pe dreapta fix inainte de pod, ca sa fac loc unei masini sa treaca din spate, vad ca in spatele ei mai erau cel putin 10 masini, si din fata veneau tot cam atatea. Toate se inghesuisera sa treaca portiunea de pod si de dinaintea ei, unde drumul era plin de gropi cu apa. Si asa, dupa ore intregi in care nu am vazut tipenie de om, ori roata de masina, sunt impiedicat timp de aproape 5 minute sa trec drumul ca sa ajung la cabana de doua cortegii triste de masini, alternandu-se la trecerea gropilor si a podului ingust. Acum, de dimineata, gropile au ramas, dar traficul, din fericire, nu mai e, si pot sa ies nestingherit in drum. Dupa pod am ajuns in sfarsit cu rotile pe Transalpina. Asadar, urmeaza avanpremiera catararii pe soseaua la cea mai mare altitudine din Romania. Premiera inca nu stiu cand are sa aiba loc. La chioscuri, care vand tot felul de nimicuri tipice pentru altitudinea asta si pentru buticurile de turisti, intreb de manusi. Am neglijat sa-mi iau de acasa, gandindu-ma ca nu e chiar asa frig, dar acum de dimineata e altceva, si pe partea cealalta nu stiu cat va dura coborarea in viteza, la umbra. Nu au, decat din cele fara degete, impletite. Mi se pare mai riscant cu ele decat fara, asa ca nu iau nimic.

 

Cateva pedale scurte si am iesit din "statiune", printre mormane de nisip, santiere si ciupercari echipandu-se, ori intorcandu-se din primele ture ale zilei. Dupa ultima constructie, drumul incepe sa urce. Pare ok la inceput, dar dupa 100m simt nevoia imperativa sa ma opresc si sa pun picioarele jos. Stau 30 de secunde si pornesc din nou. 120m si aceeasi treaba. Dupa astea doua reprize deja m-am incalzit, dar imediat ce ma opresc vantul care bate usor ma raceste de am senzatia ca nu voi mai putea pleca de pe loc in curand. Termometrul zice 10 grade, dar e clar ca nu sunt incalzit cum trebuie inca. Probabil ca nu a intrat inca mic dejunul in sange, nu am ce face decat sa ma tarasc in continuare. Din pauza in pauza, distanta creste, dar drumul arata abrupt in continuare, si simt cum ma termina psihic. Am o rezerva de descurajare, un plafon inferior, de care stiu ca nu voi trece, si nu ma sperie. Imi aduc aminte de ziua aia cand m-am intors in Voineasa, cum dupa chinul de dimineata a urmat o coborare lunga de o zi intreaga, si nu mi-a mai trebuit mancare, apa, nimic. Doar aer si sosea sub roti. Imi pot permite sa ma las prada disperarii urmatorii cativa km, sa ma plang interior de cat de greu e, fiindca stiu ca se va risipi ca norii azi de dimineata, in mai putin de doua ore. Voi putea asa sa zic ca am facut-o si pe asta, fiindca nu cred ca se poate, si nici nu mi se pare normal, sa faci absolut toate urcarile cu zambetul pe buze. Uneori te chinui, te doare, e greu, si iti doresti sa te culci in sant si sa nu te mai scoli. A fost o experienta pe care nu am avut-o inca, cel putin nu in masura in care o simt acum, si sub tot aerul rece si neindestulator pe care il inghit parca degeaba infloreste totusi un zambet usor, masochist, cand bifez mental pe lista in dreptul rubricii "urcare care te face sa plangi".

 

20150907_102739_zpsthhgbh5t.jpg

Ma despart de cortul de lemn care m-a adapostit peste noapte.

 

20150907_104902_zpsuogjwagl.jpg

Transalpina nu se joaca, si cere jertfa de sudoare. Incapatanat, m-am imbracat subtire si nu cedez nicio picatura. In schimb, la fiecare oprire frigul musca din mine

 

20150907_110700_zpsbu4tcduo.jpg

Cine se uita atent la ora pozelor si la traseu poate observa ca am facut 2km in 40 de minute. Eu nu ma voi da insa de gol ca m-am luptat pentru fiecare centimentru, in timp ce energia de la mic dejun parea ca refuza sa imi vina la indemana.

 

Desi au fost alte catarari in tur care au fost in mod obiectiv mai greu de parcurs, uitandu-ma acum, de acasa, peste toata tura, trebuie sa zic ca aici mi-a fost cel mai greu. Curand am inceput sa ma simt mai descurajat in legatura cu sutele de km si multele urcari care urmeaza, gandindu-ma ca daca nu pot dovedi cateva sute de metri amarate de altitudine aici, urcari duble sau triple ma vor termina total. Azi o dovedesc pe asta, dar la sfarsitul saptamanii a doua o sa mai am suflu pentru urcarile adevarate?

 

In urmatorii km simt ca imi revine sangele in sistem, si pot sa urc fara sa opresc prea des. Uitandu-ma acum pe harta, vad ca se si domoleste panta. Asadar, dupa ce ca nu aveam vlaga, n-am avut-o fix pe cea mai grea parte a urcarii. Probabil ar fi trebuit sa incep cu clatitele la masa, sa intre zaharul in sange imediat, si carnea cu cartofii dupa, pentru satietate si carbohidrati si proteine in restul zilei, unde aveam sa folosesc mai putina energie. Cert e ca dupa 40 min in care am urcat 200m in 2km, urmatorii 6km si cam 170m de urcare i-am facut in sub 30 min, cu tot cu opriri pentru poze, ceea ce mi se pare incredibil de graitor pentru cum se simte cand a intrat zaharul in sange. Nasul si gatul ma ardeau de la tonele de aer rece trecut prin foale ca sa tina focul aprins. Ajung sus, la 1730m (Gogule zice ca Pasul Tartarau e la 1678m, dupa care drumul mai urca pe versantul sudic al Varfului Tartarau pana la altitudinea pe care am extras-o eu din harta). Am schimbat judetul, am schimbat versantul, am schimbat inclinatia drumului. Pun polarul pe mine, caciula, trag buful peste fata, pana sub ochelari, si las tractorul sa lunece la vale, intrand in Ardeal si incheind doua zile si putin de prolog in turul anului 2015.

 

20150907_111627_zps6mpa7jio.jpg

Varful Poiana Muierii

 

20150907_113418_zpsjaxjeusw.jpg

Prima oara in judetul Alba, si intru din saua tractorului

 

20150907_113942_zpsalhq3kvg.jpg

Printre primii locuitori ai judetului pe care ii vad

 

20150907_114125_zpsx66e0gwt.jpg

Se coboara aproape imperceptibil la inceput, dupa care prind in sfarsit niste viteza

 

Tineam minte ca am citit mai demult despre curbele Transalpinei, ca ar fi ciudate, prost proiectate, si ca unele se inchid progresiv si nu ai vizibilitate intrand in ele. Nu stiu daca era vorba de partea asta sau de zona Lotru-Papusa-Parang, cert e ca au fost cateva viraje in care drumul parea ca se strange brusc si imprevizibil, si am strans tare din dinti si foarte usor din frane, desi eram inclinat, in viteza si in curba. Din fericire, drumul era bun si lipsit de praf si nisip, iar traficul aproape zero, si nu am avut niciun incident. In ultima parte a coborarii, pana in coada lacului Oasa, trec si pe langa un cicloturist pe sensul opus, oprit pe marginea drumului. Parea foarte preocupat de ceva din genti, iar eu eram inca afectat moral de urcare, fara prea mare chef de socializare, asa ca n-am mai oprit sa-l deranjez. Daca nu s-a intors la auzul unei biciclete pe drum, inseamna ca avea alte griji. Asadar primul cicloturist, intalnit in ziua a 3a. Sa vedem cati intalnim.

 

Ajung si in coada lacului. Daca el avea pantaloni de ciclism si o bluza cu maneca lunga pe el, eu aveam 3 perechi de pantaloni subtiri de fas, o bluza, o camasa si un polar. Incepusem deja sa consum din micul dejun, si coborasem tot ce urcasem de dimineata, soarele era mai sus, asa ca m-am incalzit destul cat sa ma opresc si sa mai dau jos din ele. Daca am coborat deja 400m, parca vad ca dupa inca 30-60 min se termina totul si restul de 50-60km merg pe plat, dand la pedala. E posibil, asa ca nu ma mai uit pe harta topografica, las drumul sa ma surprinda.

 

20150907_120604_zpstuoee1k5.jpg

Coada lacului Oasa. Si aici e clar ca nivelul e scazut, a fost inca o vara secetoasa

 

20150907_120658_zpsecqxqac1.jpg

Tractorul, pauza de dezechipare la pietroi

 

20150907_122011_zpsae3r3vzv.jpg

 

Inca de la coada lacului am inceput sa vad foarte multi motociclisti. Am vazut si ieri, intre Vidra si Obarsie, dar nu ca aici. Si multi straini. Aproape exclusiv BMW r650, 800 si 1200, si desigur Transalp-uri. Cateva cruisere, dar nu multe. Ma gandesc cum o fi sa vezi drumul asta in goana, si in zgomotul ala constant. Mai am multi ani sa ma obisnuiesc cu ideea, fiindca sunt destul de sigur ca intr-acolo o sa imi indrept pasii dupa o anumita varsta. Poate evolueaza bateriile pana atunci, si voi face drumul pe un motor electric, fiindca nu ma tenteaza deloc sa ard mii de litri de benzina. Cert e ca un lucru il putem admira deopotriva din saua bicicletei, a motorului ori din scaunul masinii: cerul asta EXTRAORDINAR!

 

Dupa 2 zile cu vreme incerta, schimbatoare, cu un aer greu si umed, ca o perdea cu geamul lasat deschis, am fost atat de preocupat de ascensiunea Tartaraului ca abia aici, pe malul lacului, unde cerul se reflecta in apa foarte calma si albastrul imi umple 80% din campul vizual, imi dau seama ca nu am nicio grija. Kilometrii curg, mai repede sau mai incet, tractorul merge cum trebuie, aerul este cel pe care il cautam, soarele incepe sa ma incalzeasca incet. Mancare nu prea am, fiindca nu erau magazine, dar am de unde lua mai incolo, si am destul pentru o masa de pranz peste cateva zeci de km. Uneori am nevoie de o palma care sa imi puna ordine in ganduri cand s-au strans prea multe, si acum nu a putut nimeri mai bine de atat. Un albastru infinit, in care sa te pierzi, care sa te spele de tot ce te apasa. Ma simt purificat, si pregatit de a continua drumul.

 

Cateva lucruri despre raul Sebes:

http://www.bioterapi.ro/rointeractiv/index_articole_raul_sebes.html

 

20150907_122125_zps0szfncmf.jpg

Un loc unde muntele se pravaleste constant. Nici nu ma mir ca asfaltul e macinat, dar ma mir ca nu au zidit un tunel deschis. Probabil ca saptamanal trebuie sa treaca buldozerul sa dea piatra la o parte

 

20150907_123950_zpsji5ai0kf.jpg

Varful lui Patru, cu Sureanu in spatele sau, si, la multi km mai in spate, Comarnicel, Tampu, apoi Sarmizegetusa.

Cateva lucruri despre zona: http://www.bioterapi.ro/rointeractiv/index_articole_zona_inalta_sureanu.html

 

Dupa o parte de drum linistit, intrerupt din cand in cand de grupuri de motociclisti, ajung la baraj, unde vad niste cabane, cu cazare si restaurant. Eu imi facusem griji ca nu gasesc locuri de cazare in primele faze ale planului de tura, si intr-o varianta cu zile mai lungi o luam de cealalta parte a Slimoiului, pe drumul de pe malul opus al lacului, urmand sa pun cortul undeva pe langa Manastirea Oasa. Sunt convins ca ar fi fost mai frumos, de-asta ramane de parcurs alta data. Din moment ce se merge asa de bine, si nu a trecut mult de la mic dejun, nu ma opresc aici sa mananc. Magazine nu sunt, decat o toneta care vinde inghetata. Iau una din deciziile proaste, bazate pe zgarcenie (poate un pic si pe frig) si nu ma opresc sa imi iau. Traversez barajul, si dupa o coborare fulgeratoare, pe un drum prost, carpit si bine umbrit, ajung la nivel cu Sebesul, aici un fir marunt.

 

20150907_125418_zps2zcpulap.jpg

 

20150907_125922_zpsmblforjn.jpg

 

Desi ajuns in vale, drumul pare sa nu vrea a se opri din coborat. Am dat polarul jos mai devreme, pe malul lacului, acum dupa coborarea pe la umbra si alternanta in frig datorita drumului care serpuieste odata cu raului simt ca ma ia din nou frigul. Nu ma pot opri, avantul nu ma lasa. Merg cu 30-35 la ora, cu foarte putine zone in care mai dau 1-2 pedale. Curbele se succed parca intr-o alternanta perfecta stanga-dreapta, mereu spectaculoase, cu pereti abrupti de piatra si paduri dese de brad. Parca m-as opri, dar ceva nu ma lasa. Frigul? Foamea? Simt ca vine usor o pofta. Mai bag un croasant, am uitat complet de ele dupa ce am terminat urcarea. Fac poze din mers. Ceva de la aerul si frigul asta imi iau mintile. Nu stiu cat e ceasul, si parca de fiecare data cand ma uit la el, uit imediat ce ridic ochii din vitezometru. De cat timp merg? De cat timp cobor? Aveam cam 1700m in varf, am coborat pana in coada lacului, am coborat usor de-a lungul lui, am coborat barajul, acum tractorul continua sa alerge fara sa dea semn ca ar vrea sa se opreasca. Valea parca se intuneca, se tot adanceste, iar drumul se prabuseste in haul care se deschide in fata. Brazii, vii si vanosi, se intind in sus, incercand sa se agate de ultimele raze ale soarelui care ii mangaie pe crestet. Sebesul se umfla si coboara tot mai agitat, in salturi. Am trecut de nivelul marii, incep sa cobor in pamant. Peretii vaii se strang in jurul meu. Albastrul cerului se transforma in griul colorat al stancilor. Raul incepe sa curga inapoi. Rotile parca se invart invers. Vitezometrul imi arata valori cu minus. Se face intuneric, apoi lumina. Vad stele, luni, planete, sori, asteroizi, zburand in jurul meu, in orbite regulate. Trec zile, luni, ani, secole, stancile se prabusesc, sunt curatate de apa, faramate, urcate la deal, si noi vai sunt sapate. Generatii intregi de paduri apar si dispar. La scara asta nu mai exista defrisari, mana omului e invizibila si lipsita de importanta. Asfaltul apare, dispare, se farama, se transforma in piatra. Merg pe peretele de stanca. Roata fata stie drumul, nu lovesc niciun brad. Oare se va mai termina coborarea asta vreodata? Nici nu imi mai pasa. Vreau sa merg pana nu mai exista cauciucuri. Pana se prefac in pulbere rotile. Pana la capatul lumii. (aud un motor turat in departare) Pana... ...evit in ultimul moment un Lamborghini din sensul opus care curba cu viteza.

 

20150907_130035_zpsj8hbr4rt.jpg

Toate elementele necesare vietii, prezente

 

20150907_131642_zpse2wgsqhp.jpg

Coniferele incep sa se rareasca si sa apara foioasele. Nu stiu de cand tot cobor, dar asta e primul semn ca ajung undeva totusi

 

20150907_131823_zpsxclfvekb.jpg

Valea se ingusteaza si se lateste dupa propriul plac.

 

Lamborghini. Porsche. Mercedes. BMW. Toate negre, in goana mare. Nu stiu nici acum ce era cu euforia aia. Mi se pare ciudat acum, uitandu-ma pe traseu si pe datele pozelor, cat de putin mersesem, si cat de putin timp trecuse. Aveam si ceasul in fata, acolo pe drum, sub viteza, dar eram ferm convins ca mergeam de multe ore, si ca am coborat multe mii de metri, si simteam ca se invarte usor lumea in jur. Dupa ce au trecut baietii cu masini negre, numere straine si chestii desenate pe capota, am tras pe dreapta, sa iau putin aer curat, poate non-hiperventilat, si sa ma intorc in lumea rationala. Nu e foame, nici efort. Bautura, din cate stiu, nu. Eh, nu s-a intamplat nimic. Sa-i zicem suprasarcina senzoriala si sa ne vedem de drum.

 

Deja nu stiu deloc unde sunt. Am uitat complet traseul zilei, si nici nu am verificat harta, fiindca nu e decat un drum, la vale. Stiu ca trebuie sa fac dreapta undeva, intr-un sat. La cum arata in jur, pana la sat mai am mult si bine. Rampa descendenta tot tine. Deci nu mi s-a parut, chiar o sa cobor pana in fundul pamantului. Dupa inca o perioada incerta de timp vad in fata, in departari, niste dealuri golase, si un lac undeva jos. Acum chiar sunt in ceata. Mi-aduc aminte ce ii spunea cabanierul unei turiste, inainte sa plece spre Petrosani: "Stati linistita, cartofii nu ii prajim in ulei de floarea soarelui ci in ulei de palmier. Uleiul asta romanesc, prajit cu cartofi, e cancer curat!" Eu cred ca a scapat ceva in oala cu ulei, ori dulceata de afine e mai... potenta decat se crede. Merg mai departe. Incepe sa se clarifice. Bistra. Tau Bistra. Aia e. La cum arata, e jos rau. Si valea s-a deschis. Am facut deja 50km? Mai am putin si am iesit din munti? Pe marginea drumului deja s-au terminat coniferele, apar scaieti, salcami, mesteceni. E cald, incep sa transpir. Asfaltul e dintr-ala cu mult pietris, deschis la culoare. Pe drum sunt masini mici si vechi. Parca am ajuns in Bulgaria. Mai merg un pic si ajung la baraj. Ma opresc sa dau jos tricoul, si las doar bluza cu maneca lunga si camasa. Ma asez un pic, langa parapet, sa imi regasesc mintile.

 

20150907_132413_zps4dtcpiiz.jpg

Nu mai vad munti in jur, conifere putine, iar varfurile alea arata ale naibii de tocite. As putea jura ca sunt la 500m.

 

20150907_133750_zps8k0p5vsr.jpg

Barajul

 

20150907_133920_zpslnsfivz2.jpg

Privelistea care face lumea sa se invarta din nou in capul meu

Edited by Traveller
  • Upvote 8

Share this post


Link to post
Share on other sites

Multumesc pentru aprecieri!

 

Ziua 3 - continuare

 

Dupa scurta pauza la baraj, simt ca am inceput sa gandesc din nou in culori normale, stiu pe ce planeta sunt si cam la ce cota, iar drumul si raul curg in directia corecta din punct de vedere fizic. Ma intreb daca uleiul ala de palmier mi-a distorsionat complet perceptia, ori dulceata de afine. Cert e ca merg de ceva vreme, si a cam venit timpul sa iau pranzul. Nu am vazut magazine de la coada lacului pana aici, restaurantele nu prea ar intra in buget in momentul asta. Aici, langa baraj, e un pic de trafic si zgomot, iar malul lacului e foarte abrupt. N-am ce face decat sa merg mai departe. Trebuie sa se deschida valea mai jos, sa mananc pe malul raului.

 

Parasesc barajul cu o coborare fulgeratoare. Dispar mestecenii, gusterii, pietrele orbitor de albe, culmile golase, defrisate cu nenumarati ani in urma, toate scaldate in soare, si ma afund in frig si umbra. Valea capata din nou pereti abrupti si golasi de piatra. Pentru mine, totul e urias, impunator, inaccesibil. Sunt in tara jidovilor, uriasi de legenda, ultimii strajeri ai aurului dacic. Jidoaia, Jidostina, Novaci, toate atesta influenta culturala si lingvistica a mitului acestora. Si padurea care ii adaposteste este pe masura lor, intr-atat incat nici nu reusesc sa vad Masa Jidovului, in dreapta, mult deasupra mea.

 

Cateva informatii despre jidovi, din nou de pe site-ul care acopera toata zona asta de inceput si sfarsit a turului:

http://www.bioterapi.ro/rointeractiv/index_articole_jidovii_uriasii.html

 

20150907_134020_zpspakuntqq.jpg

Coborarea continua. Inca nu m-am uitat pe harta, dupa cat am coborat e in continuare un mister altitudinea la care ma aflu, si cat mai am de coborat

 

20150907_134732_zpszzefer6e.jpg

Coniferele au disparut aproape complet, si pare ca am parasit definitiv frigul muntelui. Cand umblu in soare.

 

20150907_135127_zpshmx4cuec.jpg

 

20150907_135159_zpsx82blxz5.jpg

Drumul, sinuos si inca intr-o usoara coborare, nu cere prea multe pedale

 

20150907_135451_zpswx5q12s7.jpg

Eu si cateva masini ne depasim reciproc din cand in cand. Nu putem sa ne abtinem din a opri si a admira totul in jur

 

20150907_140013_zpskfds01dz.jpg

Dupa fiecare deal mai jos din calea raului, care pare ultimul inaintea campiei, pietrele se gramadesc la loc, gatuind Sebesul, parca mai inalte si mai colturoase decat inainte. De la foame, incep din nou sa am impresia ca nu se va termina niciodata valea Sebesului.

 

Mai aruncand un ochi catre mal, pe drum, gasesc un loc pe unde se cobora cu tractorul sau TAF-ul si se traversa raul. Foarte abrupt drumul pe malul celalalt. De multe ori ma mir cum pot oamenii sa urce asemenea rampe cu camioane sau tractoare, desi am vazut cu ochii mei asta din cand in cand. Inteleg pana la urma si statuia lucratorului forestier din Brezoi. Ma asez pe malul raului, langa pod. E la soare, e sub drum, mascat de verdeata. Perfect! Scot conserva de fasole cu costita, painea si mananc tolanit in iarba uda, la soare. Acum o ora era umbra aici. Susurul raului ma trage sa pun capul jos. Asa nu-mi place soarele uneori, care te mangaie bland pe cap, iti incalzeste oasele, iti ia grijile si te face sa uiti de tine. As putea sa stau asa cu orele, pana m-ar cuprinde umbra Surenilor. Stau si aici ce pare a fi o vreme indelungata. E ceva aici care te face sa simti eternitatea, sa-i vezi capetele lipsa, sa simti parcursul infinit prin ea.

 

20150907_142347_zpsswztylov.jpg

Mancarea intra cel mai bine pe malul apei

 

20150907_150110_zpsgbrel9bk.jpg

Tractorul, vazut de peste rau, la umbra

 

Ma ridic si plec foarte greu. M-am obisnuit cu senzatia, si mai am multe zile in fata. Defileul continua cu varietatea cu care m-a obisnuit, largindu-se si ingustandu-se dupa bunul plac. In afara de cateva camioane care mai trec din cand pe drumul ingust si imi cam dau fiori, parcursul este excelent. Am burta plina, vremea e buna, e din ce in ce mai cald. Sunt pe teritoriul uneia dintre multele comune care se lauda cu titlul de "cea mai intinsa", Sugag. Am intrat prin extremitatea ei sudica si o voi parcurge aproape complet de la nord la sud, la fel ca pe judet in sine.

 

Sugag:

http://www.bioterapi.ro/rointeractiv/index_lista_S_sugag.html

 

20150907_152310_zpsgilivckh.jpg

Nu ma voi plictisi niciodata de mers prin munti

 

20150907_152521_zpsqzkowp3g.jpg

Satul Sugag. Aici vad prima oara cosuri de gunoi in sat. Cosuri mari, cubice, din metal, cu plasa de otel. Sigur, nu e vorba de colectare selectiva, dar nu vezi gunoi pe jos, ceea ce, din punctul meu de vedere, e o victorie majora. Daca le-ai arata cosurile astea primarilor de comune din Ilfov, Giurgiu, Calarasi sau Mehedinti, le-ar exploda capetele de uimire, lor, care duc gunoiul la ogas, il seamana in fiecare an cu lamele plugurilor, intr-atat incat o suta de generatii de-acum vor manca paine cu plastic, plumb si cine stie mai ce.

 

Dupa Sugag, trec prin Martinie de parca n-ar fi. Cam toate casele sunt pe malul stang, dincolo de rau. Trec de lacul Obrejii de Capalna. Coborand de la baraj, o serie de camioane trec atat de repede pe langa mine ca-mi zboara sapca de pe cap. La cum bate soarele, n-as vrea sa umblu cu capul gol in cele 2 zile care urmeaza. Imediat dupa baraj urmeaza Capalna. Cetatea omonima este chiar in varful dealului din care porneste barajul. Il trecusem la posibil vizitabile, dar cand am vazut inaltimea dealului si cat de abrupt erau versantii m-am razgandit. Nici nu stiam cat de practicabil era drumul. Ma bazez pe complexul de fortificatii din preajma Orastiei sa ma introduca in lumea dacica. Momentan voi trece in spatiul de influenta austro-ungara, cu o escala in cateva din cele mai sud-vestice asezari sasesti.

 

20150907_153413_zpshb8kwd9v.jpg

parca iar se inalta munti in jur

 

20150907_153853_zpscz0nawzs.jpg

Martinie

 

20150907_154054_zpscelp8cdr.jpg

 

20150907_154523_zpsveh5urbl.jpg

Lacul Obrejii de Capalna

 

20150907_155438_zpszim1fv0q.jpg

 

20150907_155804_zpsk55d3llo.jpg

Barajul

 

Dupa Capalna a urmat inca o portiune de vale ingusta, cu versanti faramiciosi, care se vede ca au obiceiul sa se pravaleasca peste drum, si nu foarte rar. Vad drumul perfect neted, foarte bun, si rigola de beton care pare turnata ieri si care e colmatata toata de pietrisul si pamantul coborate de pe munte. Verific in sfarsit harta, sa nu depasesc intersectia. Asadar trebuie sa fac dreapta in Sasciori, catre Dumbrava, spre Calnic. La fix m-am uitat, ca in entuziasmul drumului as fi ajuns direct in Sebes.

 

20150907_160045_zpsczowfuzh.jpg

Sebesul sapa, dar si cara la vale. Raul de asfalt, incremenit, mult mai lenes, e mai putin dispus sa stranga ce-i cade in cap

 

20150907_160139_zpsivwqbi6d.jpg

Fiindca am verificat harta abia mai tarziu, am avut ocazia sa ocolesc complet cetatea dacica cu obiectivul si sa pozez barajul din stanga, si colina asta din dreapta

 

20150907_161455_zps9fht78qm.jpg

spre Sasciori

  • Upvote 8

Share this post


Link to post
Share on other sites

Fumos domne! 

Mere de minune cu o cafea calda :D

Share this post


Link to post
Share on other sites

La cate postari mai am pentru tura asta, o sa ti se aplece de la atata cafea :))

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 3 - continuare

 

Sasciori imi apare in fata ca un sat la fel de curat ca toate celelalte din judet intalnite pana acum. Spre deosebire de ele, insa, arata o influenta saseasca mult mai puternica. Imi place in mod special linistea locului (mai putin pe DN), dealurile arse de soare, mirosul de fan si ulita cu canal si copaci pe mijloc. Opresc la un magazin sa iau mancare pentru seara si dimineata, fiindca nu mai am farama la mine. Aud un accent diferit fata de cel pe care ma asteptam sa-l aud. E cel mai vestic punct in care am fost cu bicicleta pana acum din Ardeal, si ce aud aici nu e chiar similar cu ce se gaseste la est de Medias si Sibiu. E o seceta lenta de cuvinte, cu fraze scurte, rare si raspicate. Imi dau seama ca noul nostru presedinte nu este mai scump la vorba decat restul populatiei din zona. Desi am mai fost in Sibiu si in imprejurimi, nu am auzit pana acum extrema asta a accentului decat o singura data, la telefon, dar m-am gandit ca e un caz particular. Desi a fost trafic pe drum si nu pot zice ca am fost singur, nu am schimbat o vorba cu altcineva decat cu mine insumi de azi dimineata pana acum. Am arborat constant un zambet cat sunt in magazin si vorbesc cu doamna din spatele tejghelei. Ma amuza si ma bucura accentul ei, fiindca e indicatorul sonor al intrarii in Ardeal, al intrarii in Tara Sfanta din acest pelerinaj al meu, care devine un ritual anual. Ea ma priveste cu usoara suspiciune, dar ar putea fi si din cauza hainelor, a mirosului si a cumparaturilor. Nu ma deranjeaza. Ca acum sute de ani, sunt un amarat de calator venit din Tara Romaneasca, doar ca n-am venit sa fac bani, ci sa-i cheltui.

 

 

Cateva informatii despre Sasciori:

http://rointeractiv.bioterapi.ro/index_lista_S_sasciori.html

 

http://rointeractiv.bioterapi.ro/index_articole_satul_sasciori.html

 

 

Plec din magazin, incarc totul pe tractor si imi continui drumul. Mai am de urcat cativa km pana pe dealul de langa si pun cortul. Daca am noroc, poate vad si Calnic de sus. O iau pe ulita cu paraul pe mijloc, drumul pare sa urce pe vale. La un moment dat face dreapta drumul si incepe sa urce. Bine. Asfaltul dispare. Perfect, sa intru in natura dupa o zi intreaga de mers pe asfalt. Ajung in dreptul unei stane, de unde ies cativa caini uriasi. Mi-era frica intr-o vreme de caini, dar de ceva timp am inceput sa-i simt la fel de bine cum ma simt si ei pe mine. Ma dau jos si imi continui drumul pe langa. Ei raman agresivi, dar nu protesteaza la schimbarea mea de pozitie. Mai departe incepe sa urce si mai tare. Drumul trage si mai tare spre dreapta. Deja nu ma mai indrept in directia in care trebuie. Ma uit pe harta. Am gresit drumul, eu urc si merg inapoi spre sud, paralel cu drumul pe care am venit, spre satul numit Deal. M-am incins deja dupa urcare, doar cateva sute de metri, dar la soare si cu multe sute de metri mai jos decat eram azi dimineata. Ma racoresc putin din scurta coborare. Trec in goana pe langa stana, nu ma mai dau jos. Cainii sunt deranjati de lipsa de respect, dar nu reusesc sa ma prinda din urma. Intreb pentru directii o doamna foarte joviala, in tricou rosu, si aflu unde am gresit: trebuia sa fac stanga, sa traversez canalul, ceva mai in urma.

 

20150907_164125_zpsfn20me1y.jpg

Poate una din cele mai frumoase ulite din tara. Nu mi-e clar de ce imi place atat de mult

 

20150907_164407_zps6i4ihxma.jpg

Prima urcare dupa o zi de coborare

 

20150907_164644_zpsfolxjbim.jpg

Dealurile pentru care eu am o afinitate deosebita. Dar nu cumva trebuia sa o iau intr-acolo?

 

20150907_164828_zpsqfwyizwb.jpg

Urca, tractorule, urca

 

Ajung la casa de cultura rosie, de pe colt, reperul meu. Gasesc drumul cel bun. Eh, e asfalt. Satul se termina repede si incep sa urc. Nu e chiar rampa draconica de mai-nainte, din fericire, e numai buna de umflat putin muschii asa, de dup-amiaza. Deal, paduri stufoase si scurte, sunt fix in elementul meu. Nu trece mult timp si vad Sasciori jos, in spatele meu. Urcarea nu o lasa moale niciun moment. Ajung in Dumbrava, ultimul sat pe ziua de azi. Pustiu total, cu exceptia a 3 copii care se joaca pe strada, si se uita amutiti la mine cum ma misc cu incetinitorul in sus prin satul lor. Strada ingusta urca la fel de constant si hotarat ca restul drumului din Sasciori. Casele sunt insirate de-a lungul firului de asfalt, care uneori nu e ici macar cat o masina de lat, si sunt atat de ingramadite unele intr-altele, ca nu vad decat copaci, case, drum si cer. E amuzant cat de repede se poate inchide orizontul.

 

20150907_165733_zpslayfa7vr.jpg

Pana in varf!

 

20150907_170053_zpscz5qqcw9.jpg

Drumurile mele preferate

 

20150907_170311_zpsl42dmjml.jpg

Dumbrava, satul cu spatele la dealuri

 

Spre centrul satului e plin de balegi turtite pe drum. Bine ca n-am prins ploaia, ca nu stiu daca as fi putut ramane pe tractor pana sus. Drumul ori urca mai tare, ori am inceput sa obosesc. Ajung la sfarsitul satului si tot iau altitudine. Cred ca e primul sat prin care merg in care nici un metru de drum nu e macar aproape de orizontalitate. Ultimele sute de metri incep sa ma toace. Am iesit din case, din copaci, am soarele in spate si ma misc din ce in ce mai greu. Vantul nu bate deloc. Dau jos si tricoul si raman doar in camasa. Strang din dinti si nu ma mai opresc pana sus.

 

20150907_170722_zpspswuwdo7.jpg

Dumbrava, satul in urcare

 

20150907_170919_zpsnxhx6ud0.jpg

Si se termina in sfarsit. Satul, nu urcarea

 

Ajung pe coama dealului si incepe sa ma bata bine vantul din fata. Pentru prima oara astazi vad la mai mult de 3km in toate directiile. Pe cat de incins eram, pe atat de frig incepe sa imi fie, oprit in varful dealului, dar nu-mi pasa. Mi se deschid in fata, sub picioare, pamanturile care mi-s atat de dragi, de parca m-am nascut aici. Trag in piept aer adanc si ma uit in jurul meu. Sunt din nou singur pe drum. Bate vantul, dar in capul meu e liniste. Sunt atat de bucuros ca imi vine sa tip, dar nu sunt genul. Pastrez energia asta pentru gasirea unui loc de cort. Mai merg cativa metri si gasesc locul cu vizibilitate maxima, unde scot ocheanul si incep sa analizez un pic ce se vede in departare.

 

20150907_171317_zpsg7mods3n.jpg

Se vad crestetele caselor din Dumbrava, si jos, in vale, e Sasciori

 

20150907_171533_zpswjkomxoh.jpg

Aici dealuri verzi, acolo aurii. Le cunosc destul de bine, dar nu le-am mai vazut asa de mult

 

20150907_171540_zps3xzrxhhd.jpg

Sa vad unde pun eu cortul acolo

 

20150907_171615_zpszx5ns7uu.jpg

Parca m-as aseza fix pe coasta, dupa un boschet, chiar daca o sa trag de mine toata noaptea sa nu cad din cort, numai sa am panorama asta din cort

 

20150907_172001_zps62effpx1.jpg

Dedesupt, Rahau

 

20150907_172204_zps6i1ms6ko.jpg

Sebes, Rapa Rosie, muntii Trascaului in departare, totul sub o mare de nori.

 

Trebuie sa zic ca ocheanul e una din cele mai distractive chestii pe care le-am luat cu mine. De la Decathlon, factor de marire 8, undeva pe la 100 de grame, cred. M-am oprit de nu stiu cate ori sa ma uit dupa cele mai ciudate chestii. Binoclul ar fi fost prea mare si greu, dar si inutil. Imi ajunge si un ochi pentru uitat in departari. Focalizarea este fixa, insa, si pare ca distanta optima e pana in 10km, poate mai putin. Pusesem ochii inainte de plecare pe unul cu factor de marire mai mare si cu focalizare manuala, dar mi s-a parut un moft sa imi iau un al doilea cand am deja unul. I-am scot piesa de silicon dinspre ochi, care desi ajuta la pozitionarea ocheanului pentru aliniera lentilelor, tinea umezeala in asa fel incat nu puteam sa-l pun la ochi mai mult de o secunda fara sa se abureasca complet lentila atunci cand eram transpirat.

 

20150907_172419_zps9uxkflfs.jpg

Biserica din Rahau. Mai in spate, reclama la cramele Halewood?

 

20150907_172431_zpsh73buygk.jpg

Al naibii sa fiu daca imi dau seama ce varf e, oricat m-as uita pe harta

 

Dupa ce am mai cascat gura o vreme, cautand un loc de oprit pe deal, ajung la concluzia ca tot in padure o sa gasesc probabil loc de oprire. Peste tot e prea abrupt, si prea vizibil din drum. Ce nu e vizibil din drum, probabil e tot prea abrupt, si nu prea as balauri la ora asta, tragand monstrul de aluminiu dupa mine. Ajung repede in padure, unde dupa vreo ora de cautat, ma opresc la doar cativa metri sub varful padurii. O padure tanara, de stejari, relativ rara, care imi aduce aminte de noaptea de deasupra Felmerului. E aproape ideala pozitionarea, cu drumul atat de departe, ca abia se aud rarele masini, si departe si de "drumurile" forestiere de care e intesata padurea. Din pacate, nu vad nimic din satele si orasele de dedesupt, chiar daca e destul de abrupt dealul spre nord. E o stana la vreo 500m, dupa un delusor, si niste balegi de cal si un bustean taiat arata activitate destul de recenta in varful dealului, dar ma indoiesc ca va veni cineva dimineata urmatoare, devreme, sa ia restul de lemn. Imi pare destul de ok cat sa pun cortul si apoi sa mananc. Am luat in tura asta si o tigaie mica de aluminiu, fara arzator, cu gandul ca in serile mai friguroase la cort mancarea calda va intra la fix. Deloc surprinzator, e altceva fasolea rece fata de fasolea calda, mai ales cu niste salam amestecat in ea. M-a chinuit un pic aprinderea focului, doar cu hartii am reusit sa aprind ceva surcele, fiindca iarba si frunzele uscate, oricat de bune pareau, nu reuseau sa intretina singure flacara. Dupa ce am mancat si am stins ce mai ramasese din foc cu putina apa, cand sa spal tigaia, vad ca e plina pe fund de o substanta cleioasa, lipicioasa, negru-maronie. Nu am cum sa o curat, oricata apa as prapadi pe ea, si nici burete nu am. Ciudat. Stiam ca sunt incepator in aprinderea focului, dar am reusit sa rezolv totul, zic eu, cu exceptia porcariei negre de pe fundul tigaii. Ceva rasina de la lemne? Poate nu trebuia sa pun apa pe foc? Nu am pozat rasina respectiva, dar daca stie cineva cum a ajuns tot cleiul ala negru pe fundul tigaii mele, si ce e, as fi recunoscator pentru informatie.

 

Dupa mancare, strang totul si ma bag in cort. De cand am trecut creasta dealului, dupa Dumbrava, a batut vantul constant, si parca din ce in ce mai puternic. Cand soarele a coborat si mi-a cufundat cortul in umbra padurii, vantul a incetat ca prin minune. Din nou la fel ca in Felmer. Ar trebui sa incep sa invat treburile astea cand incep sa se repete. Eram putin agitat in legatura cu vantul si cu ce ar putea aduce peste noapte. Cu siguranta nu ploaie, nu la cum arata, dar pe a doua zi ar fi fost posibil. Dupa o tentativa esuata de a sorta si a sterge din pozele zilei, cedez si ma culc. Ziua a treia, asadar, mai putin de o cincime din planul de tur. Anul trecut era aproape jumate, si simteam cum se apropie intoarcerea spre sud, spre Bucuresti. Sunt inca departe de stadiul ala, si adorm bucuros de prima noapte la cort si de momentul in care ma aflu in tur.

 

20150907_172557_zpswjhccorq.jpg

Iar abrupt. Unde pun eu cortul?

 

20150907_173901_zpswiufbk8m.jpg

oare voi fi atacat de banditi?

 

20150907_191230_HDR_zpshlqfmdmh.jpg

Locul de tabara, la sfarsitul zilei 3

  • Upvote 6

Share this post


Link to post
Share on other sites

Am cum sa editez? La postarea nr. 14 trebuia sa scriu Obarsia Lotrului - Dumbrava, dar am uitat sa scriu Dumbrava.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 4 - 8 septembrie 2015

 

Dumbrava - Alba Iulia, 31km, ~120m de urcare, ~350m de coborare, alt. max. ~490m

 

 

     "Ziua celor 3 cetati"

 

Am dormit perfect. A mai batut vantul din cand in cand, m-am mai trezit noaptea, dar cred ca e inevitabil la cort, mai ales in primele zile. Probabil dupa mai multe zile, si mai ales la o temperatura ceva mai mare, se doarme si mai bine. Ma trezesc pe la 8, dar nu ma grabesc. Mananc, strang totul, asamblez iar tractorul. Incepe sa ma enerveze. Urmeaza multe dimineti de impachetat, si din nou ma gandesc la faptul ca n-am fost in stare sa fac un sistem mai bun de prindere pentru genti. Toate trebuie puse intr-o anumita ordine, trebuie stranse niste curele cu catarame de plastic (catarame care s-au rupt anul trecut, din fericire in ultima zi), toate gentile depind una de alta si formeaza un sistem care functioneaza cum trebuie in anumite conditii de incarcare si greutate. Am acordat mult mai mult timp pieselor noi pentru tractor, insa. Spre deosebire de genti, tractorul merge perfect, fara cea mai mica urma de problema, si imi promit ca anul viitor sa imi dedic atentia mai mult gentilor, si nu tractorului, care a fost rafinat intr-o masura mult mai mare.

 

Mai putin obosit decat in in zilele trecute, pornesc la drum in ziua 3. E ziua pe care o asteptam de mult, si sunt teribil de entuziasmat: ziua cand intru in Alba Iulia. Bate din nou vantul, dar mai usor. Plec cu polarul pe mine, fiindca urmeaza o coborare pana in Calnic, probabil asemanatoare cu cea spre Sasciori. Asa si e: o coborare rapida, neasteptat de lunga, in mare parte prin padurea umbroasa, nu imi da deloc ragaz sa ma incalzesc dupa ce am plecat. Cu toate astea, vazand donjonul cetatii de pe deal ma face sa intru in sat cu un zambet larg, dar si inghetat. Gresesc drumul, bantui putin, intreb pe cineva si reusesc sa ajung.

 

20150908_111037_zpshfbyrrpj.jpg

Pe ulitele din Calnic

 

20150908_111155_zpsvrafnsez.jpg

Turnul portii

 

20150908_111201_zpsnqydo8nh.jpg

Spre casa parohiala

 

20150908_111334_zpshxky3gt4.jpg

Zidul de incinta, si contrafortii refacuti ai capelei

 

20150908_111338_zpsylaiqc5n.jpg

Drumul spre cimitir, frumos, ca in toate satele sasesti. Nu voi inceta vreodata sa admir respectul pe care neamul asta l-a avut pentru propriile comunitati

 

Dupa rau, ascuns de vegetatie, in fata portalului barbacanei, imi aduc aminte de intrarea in fortificatia bisericii din Medias. La fel ca acolo, sunetele satului au inceput sa se estompeze pe masura ce parcurgeam coridorul intunecos catre a doua incinta. Ajuns inauntru, doar cate o pasare mai tulbura rar tacerea. Copiii care se jucau in apropiere sunt un ecou indepartat si neclar, care dispare curand. Cu nivelul de zgomot scazut, aud muzica religioasa, corala, in surdina, din capela. Se potriveste perfect, imnurile catolice si evanghelice mi se par mai inaltatoare si luminoase decat cele ortodoxe, si nu pot vedea un fundal sonor mai potrivit. Sunt doar eu, tractorul, doamna care vinde bilete si bicicleta ei. Si 700 de ani de istorie.

 

Platesc intrarea si las tractorul intr-o absida in fortificatie. Iau si o brosura, desi e putin spus brosura, e mai degraba o carticica. Material stufos pentru un sat, dar demna de un monument de pe lista UNESCO. Ma plimb, admirand fortificatia, absorbind istoria, bucurandu-ma de libertatea data de tractor, careia ii gasesc mereu noi intelesuri.

 

20150908_111620_HDR_zps56ihq3ag.jpg

Intrarea prin barbacana

 

20150908_112529_zpsetyuzqbk.jpg

Fatada vestica a capelei si intrarea lipsita de fast, din care parca si acum aud coruri murmurand

 

20150908_112624_zpshs1vcy8e.jpg

Intrarea in beciul donjonului si ruinele fortificatiei interioare

 

20150908_112805_zpsms9bkghd.jpg

buiandrugi de lemn, vechi de secole

 

20150908_112952_zpsydgc7ktt.jpg

 

20150908_113017_zpsv4im4ifh.jpg

 

20150908_113047_zps6evmzddo.jpg

 

20150908_113226_zpsdmqn4ubk.jpg

 

20150908_113558_zpsuwxprub4.jpg

 

20150908_113649_zps1hry1pt3.jpg

 

20150908_113708_zpsrcqsjpcf.jpg

 

20150908_113914_zps7dxi7x5z.jpg

 

Intru si in beciul donjonului, unde vad butoaiele uriase de vin, care inca mai miros usor a boasca. E septembrie, cred ca freamata lemnul, numai el stie de cand nu a mai fost udat. In nivelurile superioare ale donjonului este o expozitie etnografica. In ea vad, foarte surprins, o cahla cu emblema familiei Cantacuzinilor provenita din Herasti, Ilfov. Interesanta este mentiunea judetului, care fie este o greseala, fie tradeaza perioada in care s-a facut donatia. Herasti a fost in judetul Ilfov din 1968, dupa ultima reinfiintare a judetelor, si a ramas pana in 1981, cand a fost transferat judetului Giurgiu. Nu stiu, si nu gasesc, alta mentiune de Cantacuzini in afara de ruinele conacului construit de Constantin Cantacuzino in secolul 18 in Coiani, actualul Mironesti, la 15km departare, pe faleza Argesului. Am batut drumurile alea complet ignorant fata de istoria locurilor. E o bucurie amara sa vad cat drum trebuie sa parcurga asemenea fragmente de istorie, intr-atat incat se rup complet de spatiul cultural de care apartineau. Conacul, construit peste ruinele curtii banului Radu Serban, s-a prefacut in pulbere, pe care am luat-o pe roti fara sa am habar, trecand pe acolo preocupat sa ma uit dupa Bucuresti, care se vedea foarte bine de pe marginea falezei, la zeci de kilometri departare, cu tot cu marele nor de fum si praf ce pluteste deasupra lui. Ce a mai ramas a trebuit sa fie imprastiat prin tara, ca sa scape de furia nimicitoare a norodului.

 

DSC_0017_zpszfguhf8h.jpg

Interiorul a fost refacut complet. Imi plac tare mult grinzile de beton

 

DSC_0021_zpsntux7kib.jpg

Cahla cu stema Cantacuzinilor

 

DSC_0028_zpsqf6tl9ot.jpg

Cojoace vechi, cu mirosul tipic, pe care care oricine are rude la tara de mai multe generatii il stie


Mersi frumos! Le verific mereu inainte de postare, dar imi mai scapa.

  • Upvote 9

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sincere felicitari pentru meticuloasa si ampla prezentare! Ai real talent de narator! Sper sa ne intalnim la o tura! Abia asteptam continuarea!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Restore formatting

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.