sandulea

3 săptămâni în Est, 11-27 iunie 2016

Recommended Posts

Suna promitator.

Nu se vede traseul (cel putin de la mine - Firefox). Deschide doar harta. Trebuie sa ai cont oare?

 

L.E: Probabil Add-Block e de vina. Din IE merge si fara cont.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Suntem nerăbdători sa auzim povestea, domnul arhitect!

Share this post


Link to post
Share on other sites

@sandulea

Felicitari pentru tura si asteptam, cand va fi posibil, povestea ei.

Cat despre "gestatia lunga" nu-i nicio problema.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Hai, macar cu primul episod.  ~O) 8->

Share this post


Link to post
Share on other sites

Fascinant! Ma face sa vreau sa mă duc in Dobrogea acum.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Salut! Foarte frumoase pozele (avem o tara frumoasa, pacat ca e locuita). Mai exista portiuni de piatra cubica pe DN3, dupa Ostrov? Google maps din 20012 zice ca da.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Da, mai e o portiune de piatra cubica in Baneasa. Altfel, drumul e coala de hartie in unele parti. Frumos, bun si relativ pustiu, asa cum trebuie.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 1 - Călărași - Constanța

 

 

 

Partea IV (IV)

 

 

 

Drumul merge pe sus, pe buza canalului, strâns legat de conturul văilor și al mormanelor de pământ. Într-unul din punctele mai înalte de pe margine nu rezist tentației de a lăsa tractorul în colb si de a mă afunda în buruienile dese, spinoase, înalte până la brâu, pentru un moment de vertij pe marginea prăpastiei. Eu am o frică de înălțime uneori aproape paralizantă, dar atracția e prea puternică. Vreau să mi se moaie picioarele, să simt că fuge pământul de sub mine, să simt sudori reci pe spinare. Vreau să văd golul sub mine și în fața mea, atât de mare că nu îl pot cuprinde cu mintea mea îngrozită de distanțe.

 

20160611_195713_zps8emlvay7.jpg

Verdeața coboară până jos, în amenajările de beton ale malurilor. Nu mai arată deloc ca versanții pleșuvi, din pământ și piatră, ca în pozele de șantier. De departe, arată aproape natural

 

20160611_200036_zpsyyd7i9t0.jpg

Mai de-aproape se veded care a fost în fapt dumnezeul canalului

 

Drumul de praf se apropie și se depărtează de apă, dar tot sus rămâne. Pare că mai am ceva timp rămas din ziua de azi, și mă gândesc să cobor și să fac restul drumului pe mal. Găsesc mai departe puțin un drum de acces. Văd o familie de constănțeni, cu mașina, oprită jos, pe mal. Au ieșit la grătar și la cort. Au un copil mic, care doarme în căruț. Trec pe lângă ei fără să-i deranjez. Îmi aruncă priviri ciudate. Le întorc aceeasi privire. E ceva anormal la a campa pe malul unui râu artificial, mut ca un lac de munte, săpat în viețile a mii de oameni strămutați și a cine știe câtor morți. Mai sunt și pe partea cealaltă, mai văd și pe partea asta, și în spate. Oameni care campează în liniște, pescuiesc fără a stârni apa, se așează fără a stânjeni buruienile. Lumea a venit să se distreze, să se răcorească, dar distracția s-a amărât, iar răcoarea s-a transformat în răceală, în frig. Nu trece niciun vas. Apele sunt tăcute și nemișcate. Doar un ecou distant al industriei ce trebuia să anime Magistrala Albastră răsună. Marfa traversează canalul pe roți de fier și cauciuc. Praful s-a așezat, în sfârșit, peste canal, și apa, pietrele, buruienile și oamenii au isprăvit agitația moleculară de factură realist-socialistă și au revenit la 0 Kelvin. Încremenirea milenară dobrogeană. 

 

20160611_200658_zpsxqf4swsd.jpg

Drum pustiu, dealuri pustii. Vreau să fiu mai aproape de apa înghețată de jos. M-am săturat de praful ăsta uscat ca o făină de oase.

 

20160611_201850_zps93ofgnzw.jpg

Prin dealurile astea nici Dunărea n-a vrut să treacă. Timpul și Spațiul se deformează, toate perspectivele tind spre infinit. Dacă ar fi curs singură pe aici, probabil n-ar mai fi ajuns la mare niciodată. 

 

20160611_201859_zpszsjwh7il.jpg

Soarele nu urcă, nu coboară, nici nu se vede. La zeci de metri sub platoul dobrogean, într-o amorțire rece, tăcută, simt că merg pe malul Styxului.

 

20160611_202528_zpsvmtpgosg.jpg

Blocurile de beton pentru taluzare îmi arată mai mult a șiruri de pietre funerare.  Perspectiva îmi joacă feste din nou

 

20160611_203624_zpszlmnxvad.jpg

Drumul este nisipos și plin de bălți stătute, albastre, cianotice. În aer e un miros persistent, de lagună sărată și vegetație marină în putrefacție. Totuși, în lipsa vântului, pe porțiunile uscate trec și de 30km/h

 

20160611_204042_zpso3jtoert.jpg

Se văd din loc în loc tot felul de construcții, instalații, uși către încăperi necunoscute. Canalul nu e doar un șanț betonat.

 

20160611_204050_zpswaenxuwa.jpg

Platformele de beton sună a gol sub pașii mei. Sunt găunoase, strâmbe, iar betonul se macină ca un castel de nisip în bătaia vântului. Frica de înălțime mă împiedică să mă apropii prea mult de margine. 

 

20160611_204317_zpsbizwy8wk.jpg

Oricât de seacă ar părea Dobrogea, ocazionalele ploi torențiale, și suprafața mare de câmp drenată de canal, fac ca rarele guri de vărsare ale văilor în acesta să arate cam așa, cu blocuri de beton pentru spargerea torenților și împiedicarea erodării malului, și cu iaz de decantare, ca să nu se colmateze Canalul.

 

20160611_204325_zpssm9vrriq.jpg

Podul de la Agigea nu pare să se apropie vreun pic

 

20160611_204643_zpsuff3qmnr.jpg

Pe mal sunt marcaje pe care nu le înțeleg...

 

20160611_205037_zpshewmlfrf.jpg

...posturi de observație părăsite...

 

20160611_205449_zpst3tvkidv.jpg

...alte semne...

 

Lumina scăzândă, drumul perfect drept și liniștea mormântală mă cufundă din nou în transa drumului. E ceva nemaipomenit, ceva ce am simțit prima oară pe drumul între Bunești și Sighișoara acum 5 ani. Nu ai intersecții de navigat, lumina tot mai slabă nu te lasă să te concentrezi decât pe ce ai în față, lipsa obstacolelor face să ai cadența și viteza aproape constante, și ritmul mersului devine totuna cu ritmul inimii, ritmul picioarelor, ritmul respirației, ritmul vieții. Nu mai există nimic în afară de drum. Nu mai pun piciorul jos. O tai de-a dreptul prin nisip, prin bălți, peste rosturi între plăcile de beton. Aud nisipul ud cum râșnește dureros pe lanț, printre pinioane. Nu-mi pasă. Roțile se învârt, cauciucurile trec peste toate. Canalul se desfășoară în continuare în fața mea. Drumul pare că nu se va termina niciodată, până când ajung în fața unei porți din plasă metalică albastră, pe care o observ atât de târziu că puțin mi-a lipsit să o sparg cu tractorul, ca-n filme.

 

20160611_205927_zps97svcwqc.jpg

O macara cam strâmbă și podul în lucru de la Agigea n-au reușit să-mi sară în ochi în timp util.

 

20160611_205920_zpsmmjuvawp.jpg

O poartă fără nicio noimă. Drumul din față e public, drumul pe care sunt cred că e și el, din moment ce accesul nu e restricționat nici aici, nici la alte ieșiri. Mă uit pe hartă. Ultimul drum care ieșea din canal e la câțiva km buni în urmă, și se cam întunecă. De întors nu mă întorc. Gardul nu pot să-l sar în timp util, cu desfacerea bagajelor de pe tractor, nu pare că pot ocoli prin stânga.


20160611_210200_zpsuiewrdpn.jpg

Nu îmi rămâne decât să urc malul.

 

Cu un efort uriaș, ridic tractorul peste rigola de beton de pe marginea drumului, pe peretele de beton care sprijină malul, la vreun metru înălțime în porțiunea cea mai scundă. Panta e mică la început, dar mai încolo începe taluzul. Ca și mai sus, pe buza canalului, vegetația e mai deasă și mai înaltă decât pare. Trasul tractorului în sus e însoțit de un șir constant, cu volum crescând, de înjurături. Agățat, alunecat, pământ nisipos și instabil. Colac peste pupăză, orice buruiană mai înaltă e plină de mii de melcișori albi, mici și conici. Se scutură din priza lor precară, cad pe jos, intră în sandalele mele și zdrobesc sute sub tălpi, sub tractor, în sandale, pe picioarele goale. Se formează pe talpă o masă lipicioasă, plină de cioburi de cochilii, sacrificiu inutil și frustrant a atâtor animăluțe. Îmi vine să urlu. Nu pot să mai fac un pas. Ajung într-o porțiune abruptă de unde pur și simplu nu pot ajunge mai sus. Trag cu toată puterea de tractor, dar nu se clintește. Când îl ridic o palmă, alunecă înapoi jumătate de metru dacă slăbesc vreun pic forța. Renunț. Dau drumul la tractor, care alunecă la vale până într-o porțiune de terasă, vreo 3m mai jos. Mă las în jos după el. Caut altă rută. Mă învârt în jur până găsesc o urmă slabă, prin verdeață. O potecă. Pornește de undeva din spate, mai departe de poartă decât locul pe unde am urcat eu. O urmez o perioadă, văd că urcă mai blând, pe după niște copaci. E făcută de pescari de-ai locului, pare-se. Nu urcă pieptiș coasta, dar iese un picuț mai departe de drum. E mai bine decât pe unde urcam eu, oricum. Iau tractorul. Încă vreo 10 minute de escaladă chinuită și reușesc să ajung sus. Sunt la marginea unui cartier rezidențial din Agigea. Pustiu. Nu îmi mai arde de poze. M-a frustrat cumplit urcarea pe abruptul malului de canal. Bine că nu s-a întâmplat mai în spate, unde puteam să urc de 2 ori mai mult ca să ies Cobor până sub pod, găsindu-mă în sfârșit de partea cealaltă a porții. Ce idioțenie. 

 

20160611_212332_zpsuv1r4ddv.jpg

Ajung în sfârșit pe pod, care văd că e în lucru, și pe care se circulă doar pe o bandă. Merg pe banda blocată. Văd, în întunericul tot mai adânc, ecluza plină de lumini. Dincolo de ea, mai mult cu ochii minții, o văd. Marea. Am ajuns.

 

După pod traficul se întețește și viteza crește. Îmi pun casca pe cap. Îmi dau seama că mi-am pierdut șapca, probabil între două înjurături, în timp ce trăgeam tractorul în sus pe mal. Pun vesta, pun luminile, le pornesc. Jumătate de Lazu e în urcare ușoară, la viteză mică, dar pe urmă începe coborârea în Constanța. Rareori am simțit atâta adrenalină. Întuneric, trafic, viteză mare, drum bun și drept. Era ceva înspăimântător, dar nu puteam să mă opresc. Mi-am vărsat toți nervii strânși la ieșirea din canal. Începe orașul, încep semafoarele, dar nu mă sinchisesc de ele. Am verde, merg pe banda a doua, depășesc mașini. Trebuie să ajung. E trecut de zece. Până la urmă ajung aproape de centru, recunosc drumurile pe care trebuia să o iau, încep să caut cazarea. După ce mă învârt de câteva ori prin jurul cartierului, sun gazda de la pensiune, care mă ghidează. Am trecut de vreo 3 ori pe lângă intrarea pe stradă, dar în capăt se numește altcumva decât îmi arăta pe hartă. Parchez tractorul în garajul subteran, urc în cameră, îmi las epuizat bagajele, și după un duș rapid cobor la masă. Friptură de porc, miel, pâine și salată de varză. E suficient. Restaurantele sunt închise în zonă, e trecut de 11 deja, și sunt prea obosit ca să mai caut altceva. Gazda știe, și a exploatat-o. Lipovean. E prima oară când aud accentul. Îl descos un pic în legătură cu drumul meu pentru următoarele zile, în special în legătură cu Grindul Săcele. Sună un prieten din zonă. Nu îmi spune chestii prea promițătoare. A plouat, apele au crescut. Nu-mi place. Rămâne să văd când ajung prin zonă. Termin de mâncat, îi urez noapte bună și mă duc să mă culc. Prima zi a turului a început cum îmi place: în forță.

 

Statisticile zilei:

 

Distanța totală - 149 km

Timpul de pedalat - 7h 42min

Viteza medie - 19.33 km/h

Viteza maximă - 65.96 km/h

 

  • Upvote 6

Share this post


Link to post
Share on other sites
On 29.10.2016 at 16:51, sandulea said:

 

20160611_204643_zpsuff3qmnr.jpg

 

 

Din cate stiu, ceea ce se vede in poza de mai sus indica ambarcatiunilor faptul ca in 250 de metri se trece pe sub o linie electrica situata la 17 metri deasupra apei.

 

Referitor la poarta inchis de la iesirea de la Agigea.

Sa inteleg ca te-ai uitat si dupa ghereta care se vede in poza si nu era niciun loc de trecere?

Te intreb pentru ca in octombrie 2012 aceiasi problema am avut-o si eu, deja imi puneam problema cum sar gardul, insa am gasit locul de trecere pentru pietoni de dupa ghereta.

 

Nu in ultimul rand, multumesc pentru disponibilitate si asteptam continuarea povestii.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Share on other sites

M-am uitat dupa ghereta, in lungul malului, si n-am vazut nimic. Nu m-am gandit sa ma uit mai atent, eram dezamagit si deja cautam o solutie alternativa in alta parte. Sper ca nu m-am chinuit degeaba :)) .

Share this post


Link to post
Share on other sites

@sandulea

 

Ramene de vazut referitor la respectiva trecere pe langa ghereta.

Si un motiv in plus pentru a ajunge anul viitor pe acolo.

 

Bafta.

Share this post


Link to post
Share on other sites

 

 

Ziua 2 - Constanța - Jurilovca

 

Partea I / IV

 

 

Mă trezesc ușor. E destul de dimineață, fiindcă am multe de făcut, dar soarele e deja sus. Zile lungi. Începe să fie cald. Peste drum, pe niste terenul de tenis, aud mingea lovită repetat, sărind de colo-colo, într-un ritm care mă face să vreau să adorm din nou. Nu pot. Trebuie să mă scol. Mă îmbrac și mă duc jos. Caut gazda. Am văzut ieri, când băgam tractorul în garaj, că avea acolo scule. Am nevoie de un flex sau de un clește de bolțuri să tai antifurtul fără cheie de pe ghidon. E duminică, magazinele de biciclete sunt închise, dar am trecut aseară pe lângă un Kaufland, unde au tot felul de nimicuri. Ar trebui să găsesc un antifurt acolo. Scoate un flex și în 3 secunde se rezolvă. Începe să picure, și e cam înnorat, dar el nu-și face griji. Eu mă gândesc că poate mă prinde prognoza din urmă. Toată urgia de la munte și din Moldova vine spre est, și erau anunțate ploi și în Constanța și Tulcea. Verific zilnic, de câteva ori, prognoza, de vreo săptămână, dar e haotică și imprevizibilă.

 

Mă duc repede pe jos la Kaufland, de unde iau antifurtul și mâncare pentru restul zilei. Pe drum mă opresc la o patiserie și-mi iau câte ceva pentru un mic dejun pe bicicletă. Vedeta e o plăcintă poale-n brâu cu brânză. Mare, dulce, lipicioasă, mă face să mai vreau încă 3 imediat. Aproape că nu există oraș în care să fi oprit o noapte fără să iau o plăcintă cu brânză de la o patiserie. Îmi plac la nebunie (cele bune, normal), și mă gândesc cât de norocoși suntem noi ca țară. Mai la vest nu am văzut așa de multă mâncare la stradă, și varietatea e mai mică. Suntem pe locul 9 în UE la mâncare aruncată la gunoi, dar cheltuim, proporțional la salariu, mai mult decât aproape toate celelalte state. Multe opțiuni, poate prea multe, de mâncare, pentru un popor sărac și pofticios.

 

Încă lingându-mă pe degete, cu sistem de securizare a tractorului, plec în oraș călare. Cartierul arată cam cum îl vedeam și aseară, pe întuneric: trist, semi-părăsit, pe alocuri ruinat, dar liniștit. Pornesc spre centrul vechi pe marile bulevarde ale orașului. Au trecut 12-14 ani de când am fost ultima oară pe aici. Evident, nu recunosc absolut nimic din ce văd. La fel ca ieri, cu intrarea interminabilă în oraș, văd că e un oraș mare, dens, cu o infrastructură rutieră parcă mai bine pusă la punct decât a Bucureștiului. Bulevarde mari, unduind printre șiruri nesfârșite de blocuri, toate pline de mașini. Duminică dimineață. E ce voiam să văd în canal ieri: un pic de viață, mișcare. Bine, aici e mai mult decât un pic de mișcare. Ajung curând aproape de centru, și văd și eu în sfârșit marea, prima dată în turul ăsta, fiindcă aseară am văzut-o mai mult teoretic.

 

20160612_110317_zpsmbcdc0vn.jpg

Constanța are și ea bubele ei, multe din ele aceleași ca Bucureștiul

 

20160612_110507_zpstqgcztni.jpg

Cu toate astea, nu pot să nu o privesc un pic admirativ

 

20160612_110632_zpscjouttt8.jpg

Aceeași dezordine arhitecturală din București o văd altcumva aici. Acum mă leagă ceva de orașul ăsta. Mă plimb prin el parcă mai mult în recunoaștere, să-l țin minte dățile viitoare când voi reveni

20160612_110636_zpskn6zezgo.jpg

Harta cu așezările antice din Dobrogea e nemaipomenită, mai ales când văd prin câte locuri am fost, prin câte voi merge în tur acum, și câte mai rămân

 

20160612_110645_zpsr1xjudv3.jpg

Parcul Arheologic, un lapidariu în aer liber, cu un fragment din zidul de incintă al cetății romane, cea care a dat numele actual al orașului. Vasile Pârvan stă cu spatele la cetate, pansiv, cu capul ușor plecat. Mă plimb puțin prin parc. Cred că îl înțeleg.

 

20160612_111415_zpsngt2thtx.jpg

Una din porțile cetății, și Teatrul de Vară Fantasio. Ruine vechi și noi.

 

20160612_110822_zpsskeodnm7.jpg

Casa Albă (primăria, prefectura și consiliul județean). Sus, în colțul clădirii, goarne pentru sirenele de avertizare a populatiei

 

20160612_111049_zpszkcxlfiv.jpg

Grădina de Vară a Teatrului Fantasio, redenumită Arenele Tomis

 

20160612_111136_zpscna0tosu.jpg

La rându-i cu spatele la vestigiile arheologice din parc și la bustul lui Pârvan stă personificarea în bronz a Victoriei asupra fascismului, de Boris Caragea. Soclul, și chiar întreaga piață, a văzut zile mai bune, dar pare să fie în lucru. 3 luni mai târziu, paleții cu piatră tot acolo erau, nedesfăcuți, iar aleile parcului tot pline de nisip și de șanțuri, așteptând dale de pavaj.

 

20160612_111647_zpsyatgoudy.jpg

Muzeul Marinei Române, iar după el, Liceul Traian

 

20160612_111919_zpso3rdjdq7.jpg

Portul Constanța, după mulți ani, și marea. 

 

20160612_112006_zpshkrgoua8.jpg

În marea întindere construită a portului sar în ochi silozurile proiectate de Anghel Saligny, deja depășind un secol de existență.

 

20160612_112009_zps9y1dqnf4.jpg

Centrul Vechi în stânga,  și clădirea Navlomar și Autoritatea Maritimă Română în dreapta

 

20160612_112038_zpsxxzmikqn.jpg

Cobor pe lângă vechea gară și Parcul Regele Carol, alt lapidariu în aer liber, metoda constănțeană de a păstra vestigiile arheologice. În spate se citește pinaclul foișorului Muzeului de Arheologie

 

20160612_112202_zpszurdjcdl.jpg

Alte fragmente de zid de incintă, și urme ale termelor romane. Undeva, lângă terme, sunt și urmele azilului de bătrâni de la baza dealului, demolat în perioada comunismului.

 

20160612_112332_zpsyxtehe1y.jpg

Vrăjeala Mării, aproape de intrarea 1 în port

 

20160612_112431_zpsmzxxijvc.jpg

Arată aproape bine de la distanță Cazinoul

 

20160612_112752_zpsdva3o3ek.jpg

Încerc să intru în port pe ușa din dos, dar nu-mi iese. În față e închis. Trebuie să mă întorc să intru pe Poarta 1. La poartă, cât timp aștept să mi se verifice buletinul, unul din agenții de pază ai portului îmi povestește de bicicleta lui și mă întreabă curios salba obișnuită de întrebări, de ce-am făcut-o, cum merge, dacă e grea etc.

 

20160612_113553_zpsyuwwbuz6.jpg

Buncăr din al Doilea Război Mondial, cel mai probabil.

 

20160612_113838_zpsnaavx6si.jpg

Altul. Fără fante, uși, guri de tragere, puternic rontunjit, pentru a fi protejat de lovituri directe. Probabil depozit de muniție?

 

20160612_114102_zpsd6chlhi5.jpg

 

20160612_114109_zpsevcw8xp3.jpg

Baza navală militară

 

20160612_114206_zpsk4pz3ygw.jpg

Toată lumea e acasă: Fregatele-surori Maria și Ferdinand, bricul Mircea

 

20160612_114332_zpsof7piqdd.jpg

Chiar și submarinul Delfinul, deși probabil că ăsta nu iese prea des din dană. În stânga, imediat lângă dana militară, întâmplător sau nu, se văd câteva silozuri pentru descărcarea navelor de cereale. Peste tot sunt semne de avertizare de pulberi inflamabile, și toate clădirile și vehiculele sunt acoperite de un praf alb și fin. Îmi aduc aminte de măsurarea valorii energetice a alimentelor, care se făcea prin arderea efectivă a alimentelor. Carbohidrații și zaharurile în general au o valoare energetică ridicată, iar sub formă de pulberi în suspensie devin un mare pericol de explozie.

 

20160612_114747_zpsdsvyd4di.jpg

Pe măsură ce avansez în mare pe dig, zgomotele orașului dispar, iar singurele care rămân sunt valurile domoale și muzica lăutărească din bărcile trase la mal în port. Oamenii cu undița în mână strigă după mine și aplaudă când trec. Vorbărie, aplauze, muzică tare, apă murdară, trafic de vapoare în port, vara la prânz. Mă întreb dacă ei chiar prind ceva, sau doar stau cu undița în mână că n-au ce face duminica asta.

 

20160612_115238_zpsayjrqavt.jpg

Am mers de m-am plictisit, orașul începe să se micească în spatele meu, dar digul tot mai merge încă de 2 ori pe atât cel puțin. În depărtare se vede o platformă petrolieră în port, probabil Ocean Endeavour, care acum e pe lângă Siracuza

 

20160612_115249_zpsigjd41mj.jpg

Ieșit din raza amatorilor de lăutărească, nu mai aud decât valurile, și un scrâșnet constant, venit de undeva din partea cealaltă a portului. Văd acolo un morman gigantic de fier vechi, ruginit, mestecat și aruncat de colo-colo de mașinării uriașe și zgomotoase

 

20160612_120033_zpsnkx8dxeu.jpg

Terminalul de pasageri, și farul Carol I în capăt, de care nu mi-a fost permis să mă apropii mai mult

 

20160612_120112_zpsqz60jkob.jpg

Balize?

 

20160612_120227_zpsfq8db4rx.jpg

 

20160612_120358_zpsu04wu5d3.jpg

Intrarea de pe dig, lângă danele de fier vechi, până la care am mers degeaba pe partea cealaltă

 

20160612_120732_zpsj6e5qw6t.jpg

Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel, imediat lângă o porțiune de zonă rezidențială din cetatea Tomis

 

20160612_120833_zpsubpmjgku.jpg

La marginea centrului vechi, ca și în București, e un amestec de vechi și nou, dar parcă totul e un pic părăginit

 

20160612_121626_zpsq6qlzqgu.jpg

Clădirea Amiralității, care a schimbat mai multe funcțiuni decât pot enumera 

 

20160612_121904_zpswcvfbea5.jpg

Cazinoul, "renovat"

 

20160612_122100_zpsz15abh6k.jpg

Actualmente acvariu, când a fost construită clădirea aici se și mâncau peștii

 

20160612_122522_zpsysxsuflr.jpg

Geamia Carol I, sau geamia mare, un mare buncăr gri, cam tristă și înăuntru, și afară

 

20160612_122553_zpsmtkh4fkf.jpg

Muzeul de Arheologie în Piața Ovidiu

 

20160612_122737_zpsj9kzdwks.jpg

Nu departe încep dărăpănăturile

 

20160612_122835_zpsohxooldl.jpg

Așa arată străzile cu monumente istorice

 

20160612_122852_zpsim5hh6ox.jpg

Sinagoga Mare

 

20160612_122848_zpsayujpxfv.jpg

Curtea de intrare

 

20160612_122915_zpsv7jqwfbx.jpg

Casa Alleon, și o Volgă?

 

20160612_123209_zpspr3stent.jpg

Casa Alleon

 

20160612_123324_zpscjhpahef.jpg

Clădirea care adăpostește Edificiul cu Mozaic

 

20160612_123402_zpspm4uycij.jpg

O clădire neterminată care urâțește Piața Ovidiu de mulți ani

 

20160612_123538_zpsfbvhfqwa.jpg

Casa cu Lei

 

20160612_123630_zpsf2gywji4.jpg

Neoclasic, baroc, eclectic, modernist, toate suferă de nepăsarea celor din jur, toate par la fel de bătrâne și apăsate

 

20160612_123653_zpsx4jyyc1s.jpg

Melanjul specific românesc, vizibil din fiecare intersecție

 

20160612_123911_zpspjntbcyb.jpg

Pe alocuri nu e graniță clară între public și privat

 

20160612_123934_zpsg07m04am.jpg

E ciudat să te poți lăuda cu un centru vechi care arată așa

 

E trecut de 12, mi-am mai luat un suc de la un magazin din centru, dar tot mi-e foame. Trebuie să mă întorc la cazare, să mănânc de prânz, să împachetez și să mă car. Mai am ceva de mers azi. Tractorul e sprinten, aleargă prin oraș fără bagaje, dar acuș pun iar toate catrafusele pe el și ne târâm la nord, părăsind turcii pentru lipoveni.

  • Upvote 5

Share this post


Link to post
Share on other sites
în urmă cu 16 ore, sandulea said:

 

20160612_122915_zpsv7jqwfbx.jpg

Casa Alleon, și o Volgă?

 

Da, intr-adevar este o Volga. 

Dacă nu mă însel, este modelul (GAZ) M21, primul care a purtat denumirea Volga, produs în perioada 1956 – 1970.

Si mai tare pare faptul ca acum Volga respectiva pare functionala, in 2014 parea cam abandonata.

 

AAOVMlbv3eLLQfUrhuaHfV-vWo570EUer7ODgkTYnhuJ-ds_X7VOc0OtgXzCoHGhYF1082LnLa7DakTD5_FDd_6KldNCubcJ7w-HEqMXYDOLBgboTK-k7T7r4dAUoSO-wfz3n3Y_ifAFoJ4O7281K2EPD_2aE91S1ZjkwicYo-IbwzyfNi4I4CdVazmj7nqKMyQu-I3Fg16NjfaYedCtxlm4zRvbFkI3QxtqJEnc8R-dyNFspBPQC5MwGcj0bUi103k8bvOzJXUjhNwH_zfndvnoTz2Otq6_qVggEmeXB0wGNvYD44oIH3RA7eGCsI5srsLmzsj0QkyYa2mfyULEP2CAPQASyUVt3oRYXuac6ahzeGBTB4hulivfic92-361Pm1BOCQgOO3SSigIKDfMmzIf8LVeevMKo_-Wx-bRyZh6gnzBAO_HMYYRqgVSwGjKfdYm2xEyVHJ5aofhdusg9vi_AKHjT18zb7WuctWS4s5XTVXO5laXP6Su_PC5_v0aVwzzM95HruB23ltHYG28TSLpbGHbXyxoQ02nLhCCWYXEEXnhE6KJJ4lFGZzqJrAykbysfGo0aL61gIwg4GmJ-DlJaRMHO87JEOurBsFTmWyIHce_=w800-h600-no

 

FKi2S-zFxpq0JytZzSP0y695No54R7wz6lX1VQDpJO9Gs8n8R0gTn5uV74uiWMVkHQnzm3ijzkQ--ZkuEThGIC346yrVoI2tG3AtZR5kbwkx_-iR4Xb9yAsOyERLcOfSkgo43LND27wxMW6rOS-SEG0JPAtpoBqWhbUpgZPbVxglQL8FgYWsHFg0n9vwDbSC_IVkhrtqfsjAO8hvEQmG6eJ0PyLfmMdDBvJby0eiyRbDBeMrGiLEz5T6sjQtj5A1j-yIjLD0XgaBqCSyovp20DektJJepJZ27P9NZALVVK6G82AwMSagAuYXp0_Gz7482_kL3YXf8Hh1Xp1jszmOF4bxg2Y1ynTy3YPwBN2wYrsA8BKR8DgHcz1IEvfYLf5zvoapikp8zzZ89jzJcyV0yLebg03JH9_yx5hnqjZAi3F4UH22REy7e2IUvF3PvfxpodSyd-TSFZUz_La6eUm3ADmtlcgWbqnI-GPvRfwv8v3u3y-QW9SY16FOOEE_uhJfjI5OzLgKjCzr1w4RKNqPqQ1w6WdZ-6vLU67gHrdn1F-_wxViTUplbW9Bh4NLe_sKZdopkoP9NHH6k-I0dccaSH82JzVrlkCwaPue5cj-ryBmmTH_=w800-h600-no

 

Sursa fotografiilor: http://www.ciclism.ro/forums/topic/16990-constan%C5%A3a-par%C5%A3ial-%C5%9Fi-digul-de-larg/#comment-658583

 

In alta ordine de idei, sa inteleg ca lucrarile de extindere ale Digului Nordic (digul de larg) s-au terminat si ca acum poti merge pana la capatul sau?

 

Oricum, zona veche a Constantei (parca Peninsula se numeste) are un farmec aparte.

 

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

 

27 minutes ago, gibonu said:

In alta ordine de idei, sa inteleg ca lucrarile de extindere ale Digului Nordic (digul de larg) s-au terminat si ca acum poti merge pana la capatul sau?

 

Oricum, zona veche a Constantei (parca Peninsula se numeste) are un farmec aparte.

 

 

De la farul de est, care parea ultimul, era neobstructionat drumul pe dig cat vedeam cu ochii. Nu mai era nimeni prin preajma, n-am avut pe cine sa intreb daca e blocat undeva. Voiam sa merg pana in capat, dar n-am avut timp.

 

Dar da, e ceva special. Timpul parca s-a dilatat. Eu tineam minte ca m-am plimbat 2-3 ore pe acolo, acum cand ma uit pe timpii pozelor vad ca am stat o ora jumate. Chiar si in starea asta semi-parasita, sau poate tocmai de-aia, se simte altcumva. Imi pare rau ca nu am avut soare, ca nu m-am plimbat pe acolo la pas, pe vreme frumoasa. Asta am facut-o 1-2 luni mai tarziu, din fericire. In turul asta a fost doar zapuseala si nori in Constanta.

Share this post


Link to post
Share on other sites

@sandulea

Multumesc pentru informatiile despre dig.

Alaturi de digul sudic, sunt o optiune pentru o plimbare cu bicicleta.

 

Intr-adevar, in zona veche a Constantei am avut si eu o senzatie aparte. Ma bucur sa vad in pozele tale ca macar carosabilul si trotuarele sunt refacute (in 2014 tot era un santier).

 

Avand in vedere faptul ca din Bucuresti trenul face maxim doua ore jumate Constanta devine o optiune foarte buna pentru o plimbare de week-end.

Share this post


Link to post
Share on other sites

@sandulea

Ca de obicei, faină descriere și scriitură.

 

Totodată, mulțumiri ție și lui @gibonu pentru detalii cu privire la acest dig. Recunosc că am o prejudecată imensă față de Constanța și împrejurimile sale, în ciuda istoriei.

Dar, cu astfel de informații, parcă mai găsești „refugii”...

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

@diorgulescu

Cu cea mai mare placere. 

 

In completare la ceea ce a spus @sandulea despre Digul de Nord, lucrarile de exitindere ale acestuia au fost finalizate pe 03.11.2015.

Sursa informatiei si mai multe poze: http://www.portofconstantza.com/apmc/portal/static.do?package_id=proiecte_port&x=load

 

In alta ordine de idei  "In prezent, lungimea totala a Digului de Nord este de 8,34 km, iar cea a Digului de Sud de 5,56 km."

Sursa: http://www.portofconstantza.com/apmc/portal/static.do?package_id=infgen_port_maritim&x=load

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 2 - Constanța - Jurilovca

 

Partea II / IV

 

Întors la cazare, sunt fiert complet. E trecut de miezul zilei. Sar repede in duș, fac bagajele și cobor cu ele la tractor. Mai schimb două vorbe cu proprietarul, sub alți nori grei, care până ies pe poartă se risipesc, și stropii scuturați pe jos se evaporă. Plimbarea prin oraș s-a terminat. Începe ziua 2, 12 iunie.

 

20160612_135213_zpsb2ywwmtb.jpg

Casa de cultură a sindicatelor

 

20160612_135943_zpsxrx64yz4.jpg

Unduiala blândă a Bulevardului Alexandru Lăpușneanu este hipnotică, oglindind în valul de beton și verdeață relieful mării la care mă grăbesc acum să ajung

 

20160612_140618_zpswagkujwf.jpg

Mall-ul City Park, dincolo de numeroasele lui probleme, pe care constănțenii le știu mai bine, are totuși suficientă îndrăzneală cât să-ți atragă atenția pe stradă

 

Ca aseară, drumul prin oraș e făcut la pas frenetic. Atât de repede merg, că ratez intersecția cu Nicolae Iorga, nu mai ajung pe Bulevardul Mamaia, și pierd blocul-creion și Spectrum Residence. Rătăcesc un pic pe străzi, din nou din încăpățânarea mea de a nu folosi GPS-ul, dar nimeresc până la urmă drumul spre nord. Revin la fuga aproape nenaturală pentru tractor in tur, și curând dispare orașul în jurul meu, clădirile se răresc, rămân doar câteva hoteluri, telegondola, și Siutghiolul in stânga. Marea tot nu se vede încă.

 

Mamaia colcăie de mașini. Eliberate de intersecțiile sufocante de după Lacul Tăbăcăriei, toți apasă pedala ca posedați, întrecându-se spre următorul giratoriu. Incerc să mă țin departe, pe dreapta, dar mașinile parcate și oamenii care sar pe carosabil îmi sunt la fel de primejdioși. În stresul constant al riscului de accident nu pot să fiu foarte atent la stațiune. A trecut deceniul, probabil, de când am călcat ultima dată în stațiuni românești, și mă încearcă o curiozitate, să văd cum arată locurile în care se înghesuie românii an de an. Nu văd decât hoteluri în culori pastelate, supratraversate de telegondolă, niște palmieri, mulți oameni, și mult praf. Foarte mult praf.

 

20160612_143423_zpsapes1dex.jpg

Mamaia-Năvodari, un șantier deschis circulației publice. În niciuna din țările în care am fost, cu excepția câtorva zone din Bulgaria, nu am văzut așa o nepăsare față de spațiul public în organizarea de șantier. Dacă la case se zidesc paleții cu materiale înăuntru și la clădiri mai mari se asigură paza, mormanele de nisip și pietriș sunt în mod universal lăsate în stradă, unde sunt în mod sistematic spulberate de mașini, pietoni și bicicliști, ca niște troiene de zăpadă care nu vrea să dispară. Afacerea merge, balastierele lucrează 24 din 24 în toată țara, în timp ce 20 de milioane de oameni își inspiră pământul patriei pe drum, în casă, în parc, îngropându-se apoi, înainte de vreme, în cimitire neîngrijite, supraaglomerate și la fel de prăfoase. O viață întreagă în care nu reușim să ne ridicăm din colbul de care ne-am înconjurat. Îmi simt gâtul uscat, plin de praf, și troienele de pământ răscolit îmi par că vor să mă-nghită.

 

20160612_145155_zpswaiheedr.jpg

Cu nasul și gura pline de praf și fața cimentată în transpirație și pulberi, ajung la punctul terminus al pelerinajului poluării. Catedrala petrolului, Petromidia, ale cărei turle se văd de pe toate plajele, din nordul Constanței, până în Năvodari, Corbu și Vadu

 

20160612_145438_zpsc48xeo1v.jpg

 

20160612_145827_zpsefmrgdxt.jpg

Un vast oraș industrial, cât Năvodariul însuși ca suprafață. Drumul după Năvodari, pe lângă rafinărie, a fost cât se poate de dezolant, cu un soare încins fierbându-mi creierii în cască și praf fierbine purtat de vânt biciuindu-mi fața, arzându-mi pielea, măcinându-mi dinții și iritându-mi ochii. Șoseaua brută, plină de gropi și cârpeli, încearcă să-mi distrugă tractorul, dar aluminiul e mai tare decât carnea. Mie mi-e foarte clar care e veriga slabă pe drum. N-am construit ceva care să moară înaintea mea. Traficul s-a subțiat, nu mai trec decât camioane, autobuze și camionete. Rafinăria e automatizată, merge mai mult singură, nu văd niciun suflet dincolo de gard. Mașinile astea grele macină drumul sub ele și zboară pe lângă mine nepăsătoare. Civilizația post-industrială, fără suflet, fără timp, fără început și fără sfârșit.

 

20160612_145932_zpsseqs1mpe.jpg

Lacul Corbu, ultimele clădiri din Petromidia, și câmpiile dobrogene, în care mă chinui să disting un relief. Până la sfârșitul zilei voi ajunge la poalele muntilor Dobrogei

 

20160612_150533_zpsblzvz3fx.jpg

 

20160612_150718_zpsz5f1eiyy.jpg

Plat cât vezi cu ochii

 

20160612_151437_zpsshzaosl3.jpg

Corbu, la fel de mult praf, dar mai multă verdeață. Multe cherhanale și pensiuni.

 

20160612_153042_zpsrfqxni9j.jpg

Drumul tinde spre infinit. Disting o foarte vagă denivelare în față. O simt curând și la pedală. E un fals plat. Împreună cu vântul din față de după Corbu, simt că sunt tocat mărunt și strivit pe drum de o mână uriașă și invizibilă. Căldura mă sufocă. Imi dau casca jos. Șapcă nu mai am, am pierdut-o ieri în Canal, dar prea îmi fierbe căpățâna în cazanul ăla negru. Măcar să-mi bată vântul un pic pe creștet. Cu apa ajung în curând la jumate. Am mers bine până aici, repede, dar acum simt că a scăzut brusc nivelul de energie.

 

20160612_153937_zpsolhp0413.jpg

Niciun pom. Niciun arbust. Nici un pic de umbră. Un vânt fierbinte, tot mai umed și mai greu, îmi îneacă nasul, gâtul și ochii. Ajung greu sus, ca pe un funicular vechi și ruinat, ca să nu văd nimic mai departe de sus. Văd în spate, în schimb, toată Petromidia, și Constanța dincolo de ea. E ciudat cum în câmpia asta plată, la câțiva metri deasupra mării, orice pinten de pământ, ca delușorul pe care sunt, pare un munte de pe care vezi până hăt, departe. Drumul până la rafinărie e drept, și orice mașină care vine se vede ca un licăr de lumină infinit de mic, lipsit de zgomot, care face parcă ore întregi până ajunge la mine. Sunt atât de izolat, chiar dacă sunt pe drum, că mă simt ca în altă galaxie, măsurând distanțele în ani-lumină. Intru din nou în bucla atemporală dobrogeană. 

 

20160612_154610_zpsm4es2xmz.jpg

Doar tumuli mai întrerup orizontul perfect plat. Mereu la distanță, gravitând undeva departe de drum, la milioane de kilometri și ani întregi de mers

 

20160612_154704_zpsgxsxjbcz.jpg

Grindul Săcele și Lacul Sinoe încep să se vadă în zare.

 

20160612_155445_zps8jch5uo5.jpg

Mă uit oftând la grindul slab conturat în ceața albastră. În final am ales să merg pe șosea până la Histria, fiindcă nu știu ce îmi rezervă drumul pe grind, și mai ales traversările de canale pe care le-aș fi avut înaintea-mi. E o zi lungă, nu am timp de aventuri în necunoscut, și oricum am destule de făcut.

 

20160612_155613_zps4iptcijk.jpg

La un moment dat mi se deschide larg panorama și îmi dau seama că nu e așa plat pământul cum credeam. Încep să cobor rapid către Săcele.

 

20160612_155732_zpshdpb267c.jpg

O oază de verdeață în mijlocul câmpiei

 

20160612_160457_zpsvcbpwiy1.jpg

Pe coborâre trec de un cicloturist, mult prea preocupat să sufere în căldura urcării decât să răspundă la salut. Nu am insistat.

 

20160612_161111_zpst1vbekln.jpg

Zbor prin Săcele, ajung din nou aproape de nivelul mării, pe un asfalt neted, uscat, turnat parcă pe vremea romanilor și abia umblat de atunci. Lacul Nuntași e în dreapta mea, împrejmuit de stufăriș, și țânțarii, însoțiți de niște musculițe și niște gâze asemănătoare cu tăunii, au simțit miros de sânge.

 

20160612_162301_zpsoyjlk5lv.jpg

Asfaltul se degradează continuu până când începe să arate a șmirghel de cea mai mare granulație posibilă. Ajung la intersecția cu drumul către Histria, unde opresc un pic. Sunt asaltat imediat de insecte. Scot Autanul tropical, luat în Constanța, și mă dau atent pe părțile expuse de pe mâini, picioare, gât și față. Are un efect aproape miraculos, brusc sunt neinteresant pentru tot ce zbura în jurul meu. 

 

20160612_162909_zpstxfvvpuz.jpg

Și drumul ăsta merge pe grind, traversându-l vest-est. Nu e chiar o ocazie complet risipită. Acum imun la insecte, și cu un ușor vânt din spate, pornesc spre Histria cu forțe proaspete.

 

  • Upvote 7

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 2 - Constanța - Jurilovca

 

 

 

Partea III / IV

 

 

 

Sunt fascinat de orizontalitatea perfectă, de linia de contact dintre cer și pământ la care tot încerc să ajung, dar nu voi reuși niciodată. Sunt fel de fel de elemente străine pentru mine în tur: nesfârșita câmpie, aerul cald și umed, cerul tulbure, lăptos, zgârcit cu ploaia, verdeața ațoasă, aspră, ca o mână de bătrân trecut prin multe, mirosul de plante străine, toponimele turcești, până și asfaltul, care spre deosebire de cel dimprejurul Bucureștilor și de la munte, e bitum într-o proporție mult mai mică, pentru a nu se deforma în căldura verii sub roțile mașinilor. Marile întinderi de apă din jurul meu fragmentează pământul ce coboară în mare și reflectă cerul care se topește în aburul subțire de peste ghioluri. Dincolo de uscat, unde delimitarea e clară vizual și material, dincolo de verdeață, de plaje și de ultimul fir de nisip, cerul se transformă în mare și marea în cer, și orizontul dispare. Nu se mai văd ținte depărtate, turnuri, păduri, munți la care să ajungi după ore, zile, săptămâni de mers. Doar legănatul ușor, pe valuri, și clipocitul apei pe carenă, îți spun că de fapt nu plutești imponderabil prin văzduh, că norii încă nu s-au întrupat din aburii smulși apei de soare, și că ești încă jos, lipit de pământ și de bălțile formate în fiecare scobitură mai mare din el. Îmi vine mirosul de motorină și ulei ars și urechile mi se umplu de uruieli de diesel. Mă trezesc din reverie. Au început să mă afecteze soarele și căldura. Visez din nou cu ochii deschiși, singur pe drum.

 

20160612_163722_zpsncvaupbp.jpg

Valsul tractoarelor

 

20160612_164124_zps16v045gp.jpg

Grâul se transformă în iarbă, iarba în stufăriș, pământul în apă, apa în abur. Ca norii din cer, care par nemișcați până te uiți 5 minute în altă parte, și aici schimbarea are loc în fundal, nu în prim plan, și atât de lent că scapă ochiului

 

20160612_164918_zpsgrzo8lkp.jpg

Odată trecut istmul dintre lacurile Nuntași și Istria, uscatul e mai mult nisip. Sunt la granița dintre tărâmuri. Pământul apare, dispare, după sezon, după ploi, după vânturi. Drumurile sunt doar poteci temporare. Bătute locului, piroane ale locuirii umane sunt puține în grinduri. Unul vechi, demult părăsit, e Istria, la doar câțiva km mai în față. În dreapta mea văd drumul pe care speram să îl găsesc plin de apă și impracticabil, cel care vine dinspre Corbu, care traversează grindul în lung. În capătul ăsta arată în regulă, dar nu știu cum e mai înspre Vadu. Îmi spun că e adânc sub ape și merg mai departe

 

20160612_165104_zpsjbbg4cel.jpg

Muzeul arheologic și un restaurant.

 

Ceva mai în față întâlnesc un bărbat pe la vreo 55 de ani ieșit cu vacile. O imagine de-a dreptul africană, cu vite slăbănoage păscând între bălți, împleticindu-se în vegetația înaltă. Îl întreb pe om de drumul de pământ care merge spre nord, spre satul Istria, peste canalul dintre Istria și Sinoe. Eu îl văd pe hartă, știu că e acolo, am mers pe drumuri mai slab conturate de atât, dar vreau să știu că pot trece de canal. El îi tot dă înainte cu "drumul negru", cu un accent cam greu de înțeles, îmi spune că nu ajunge la Istria, pe urmă că de fapt nu știe unde ajunge de fapt, iar în final că nu știe despre ce drum vorbesc, și că el e din altă parte, de pe lângă Cogealac. Mi-am găsit pe cine să întreb. Ca mulți alții, se uită la mine de parcă sunt plecat cu sorcova, umblând prin țară de nebun cu bicicleta, și îmi pune barajul obișnuit de întrebări. Mă întreabă unde mă duc acum, că nu-i nimic în colo. Îi zic că la cetate. Dă din cap a încuviințare, mă felicită că vin să vizitez cetatea, construită de germani, veche de o sută de ani. Da, nene, am înțeles, plimbi vacile și nu ești de pe aici...

 

20160612_170014_zpsqtndeykd.jpg

mai grăitor de atât nu se poate

 

Ajung la muzeu. Mă uit în jur. Peste drum e un restaurant cu o parcare plină de mașini de București și Ilfov. BMW, Audi, Mercedes, SUV-uri, chestii. Mai vine o mașină de București din care ies un el și o ea, amândoi cu o expresie pe față care trăda vagă nedumerire în legătură cu motivul vizitei lor acolo. Văd restaurantul care pare închis și vin țintă la curator să-l întrebe de ce nu pot mânca acolo. Le zice că e închis. Perfect, nu pot să mănânc aici. Se resemnează. Se întorc în parcare și se urcă înapoi în mașină și pleacă. Imediat după vine un microbuz plin de nemți bătrâni. Aha, nu fu prost omul cu vacile, a făcut el niște legături. Până îmi leg tractorul și îmi iau cu mine apa și punga de mâncare, liderul grupului încearcă să obțină bilete pentru grup, chinuindu-se să înțeleagă diferitele categorii de bilete, ce se vizitează cu fiecare. Se face o îmbulzeală la casa de bilete. Îi las să termine și vorbesc cu curatorul. Nu prea mai am bani cash și în Corbu și Săcele nu am văzut bancomate. Mâncare iar nu mai am prea multă, dar apă am de unde să iau aici din fericire. Întreb de drumul de pământ spre nord și de următorul oraș cu bancomat. Iar aud de drum negru, dar nici el nu e de aici, nu a fost, nu știe să-mi zică unde duce. Bancomate, în schimb, îmi zice că găsesc în Mihai Viteazu. Nasol. Mai e ceva de mers. Mi-e foame. Între timp grupul de turiști germani dispare subit. Îmi iau bilet pentru muzeu și cetate și intru în muzeu, lăsându-mi timp să văd colonia grecească fără fundal de gâște saxone.

 

20160612_170959_zps3aw4ms8f.jpg

Piatră funerară în muzeu

 

20160612_171017_zpswhxdnfa5.jpg

Un aer puternic comunist în clădire, în degradarea ei, în căldura insuportabilă, de seră, dinăuntru, și în faptul că am văzut-o de pe drum, pe un deal, acu vreo oră și ceva, un cub alb sclipind din umezeală și verdeață.

 

20160612_171124_zps2i3cfnlm.jpg

Cetatea romană de la Adamclisi, dezvoltată peste una anterioară dacică, văzută de sus, după ce am văzut-o doar de pe drum până acum.

 

20160612_171218_zpsqlyr7xbh.jpg

Mi se reamintește exact cât de degradat era monumentul de la Adamclisi înainte de restaurare

 

20160612_171412_zps0ivrqmlj.jpg

Muzeul nu duce neapărat lipsă de exponate, dar le afișează cum își afișează oamenii hainele și covoarele în curțile interioare ale blocurilor. Nu mai rezist mult în cuptorul ăsta. Trebuie să ies.

 

20160612_172842_zpseon45tyt.jpg

Nu pot să nu observ zâmbetul aproape sardonic al neamțului. Parcă mi-arată că atât de datori le sunt grecii, că le-au vândut și coloniile de pe pământuri străine. Dincolo de el, însă, mi s-a părut ciudat că nu s-a apropiat niciunul din grup de ziduri mai mult de atât, iar de intrat nici nu a încăput vorba.

 

20160612_173003_zpsspvo07qw.jpg

Sunt puțini oameni, și toți plecau când intram eu.

 

20160612_173117_zpsvlwvoxg0.jpg

Înțeleg în septembrie, dar mi se pare ciudat ca nici în iunie să nu văd picior de om în multe din locurile pe care le vizitez. Departe de a fi deranjat, mă bucur de liniște, de bâzâitul liniștit al gâzelor în iarbă, și intru.

 

Histria a fost primul oraș atestat pe teritoriul actual al României, și primul în care s-au bătut bani. Orașul era mult mai mare, iar poarta pe care intru acum este cea a fortificației romane, care închidea doar acropola vechii așezări grecești. Amploarea așezării se poate citi și din densitatea și dimensiunile necropolei din nord (movilele dese), pe lângă care aș fi vrut să merg, dar nu sunt sigur că pot. Nu înțeleg de ce un sit de o asemenea importanță pentru țară nu este plin de oameni, de ce nu este curat, îngrijit, păzit. Avem cultul dacilor, păzim Sarmizegetusa cu jandarmii (și foarte bine c-o facem), dar așezările grecești, romane, nu sunt și ele importante? Nu că celelalte dacice ar sta mai bine, jumătate nici nu știi că au fost cetăți până nu te împiedici de o piatră fasonată pierdută prin iarbă. 2600 de ani de istorie lăsați de izbeliște, protejați doar de eternitatea dobrogeană și de colmatarea vechiului golf de la distrugerea totală și căderea în uitare, ca la Păcuiul lui Soare.

 

20160612_173202_zpsroamcot9.jpg

Resturi de cadru urban

 

20160612_173214_zpshvhpfqz1.jpg

Un spațiu foarte dens construit

 

20160612_173348_zpsund2gkkh.jpg

 

20160612_173630_zps7jiw3jg8.jpg

Alte orașe s-au prefăcut în pulbere de zece ori până acum. Histria nu se lasă înghițită de vremuri așa ușor.

 

20160612_173639_zpsxx3sfyax.jpg

E nenatural orizontul perfect din fundalul cetății, uneori

 

20160612_173646_zpsvpuraopv.jpg

 

20160612_173742_zpsmk1tcgnm.jpg

 

20160612_173916_zps5ltauezm.jpg

Drumul mai urcă puțin. Lacul s-a ascuns privirii în toată cetatea.

 

20160612_174053_zpsjoroo2ml.jpg

Acropola e înșelător de mare, din cauza denivelării terenului. E greu de înțeles cât de mare era orașul în perioada de apogeu

 

20160612_174225_zpsy4wjeil0.jpg

Lacul Sinoe, tulbure, nesfârșit, separat de un istm invizibil și un grind atât de jos că pare că văd peste el direct în mare

 

20160612_174323_zpsd90zmt4b.jpg

 

Cobor o faleză abruptă, mă descalț și mă așez pe plaja udă și mă uit în jur. Sunt protejat de vânt de stâncile din spate. Nu aud decât plescăitul timid al valurilor pe mal. E cea mai docilă masă de apă pe care am văzut-o vreodată. Apa e caldă. Acum 2600 de ani eram cu picioarele în mare, în port, între trireme. Nu e țipenie în toată cetatea. De 1500 de ani nu mai e. Sunt doar vizitatori. Oameni care mână vacile, care nu au idee cât de vechi e ce văd în fața ochilor. Oameni care le caută anume prin țară, dar le privesc la fel de neputincioși și incapabili să le cuprindă cu mintea. Oameni care caută să le dezgroape, să șteargă praful de pe amintiri și de pe inscripții. Și oameni care se plimbă ca prin parc, căutând cherhanale, și aruncând gunoaie când le obosește mâna. Aud gâlgâitul gol, tâmp, al unui PET gol care se lovește de pietrele de pe mal. Ciocnirea civilizațiilor vechi și noi. 

 

20160612_175604_zpsudmc3fhi.jpg

Sunt aproape de capătul lumii. Încă câteva zile de mers spre nord...

  • Upvote 8

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ziua 2 - Constanța - Jurilovca

 

 

 

Partea IV / IV

 

 

 

Nu pot să compar cu nimic liniștea de aici. La marginea cetății, la marginea apei, la marginea țării, la marginea continentului. E cu totul special să pedalezi din inima câmpiei până la marginea mării. Am mers atâția ani la deal și la munte, făcând ocoluri, apoi întorcându-mă. Mereu a lipsit finalitatea pe care o are o stâncă, o mare, un ocean, o barieră de netrecut. Mereu m-am oprit într-un punct și m-am întors, când drumul continua înainte și mă chema cu glas mieros de sirenă. Acum mă găsesc în sfârșit într-un capăt adevărat. La marginea lumii cunoscute de greci în antichitate, dincolo de care mai era Istrul cel sacru, iar mai departe, triburi de necivilizați, aici mă simt bine. În colonii, unde erau exilați indezirabilii, unde veneau cei lipsiți de orice oportunitate în teritorii și unde se simțeau atrași cei cu simțul aventurii și cu dorința de nou. Cumva, teritoriul ăsta, aproape de inima Europei și a Balcanilor, a cunoscut doar soarta de teritoriu mărginaș, de colonie, de frontieră. Greci, romani, unguri, ruși, turci, bulgari, sârbi, toți s-au oprit la granițe la intrare sau la ieșire. Aici, la periferie, viața e mereu mai grea, mai periculoasă, dar și mai palpitantă. Acum parcă nu ne mai găsim locul, avem un stat centralizat în care încă ne judecăm după provinciile de origine, în care inima geografică a țării e locuită de o altă minoritate etnică, și cu un trecut surprinzător de mozaicat pentru noi, cei născuți în ultimele zile de funcționare ale tăvălugului roșu. Acum N-avem cap, n-avem coadă, ne lipsește efervescența de la graniță, a ciorbei care dă în clocot și face clăbuci pe margine, răsturnând capacul de pe oală. În lipsa unui foc sub cur sau a unui polonic străin care să ne amenințe cu știrbirea integrității, nu știm ce să facem cu timpul nostru, nu ne găsim un rost. Mă simt și eu vinovat de aceleași gânduri câteodată. Recunosc că simt uneori că fug de responsabilități când plec în tur. Pun totul pe pauză, opresc semnalul la telefon ca să conserv bateria, mă duc mereu prin locuri noi ca să evit familiaritatea și să fiu mereu preocupat. Aici cu siguranță sunt în locuri nefamiliare, e prima oară când vin aici, dar sentimentul mi-e cunoscut: sunt pe drum, am o călătorie lungă în față, sunt nerăbdător să văd locuri noi, și am din nou acea senzație unică, de independență, combinată cu frica incertitudinii, a drumului, a adăpostului și a hranei.

 

20160612_180108_zpsk2mn3k4m.jpg

Alee lată, cărare îngustă. Puțină lume. Și acum sunt surprins de lipsa de interes față de un oraș cu atâta însemnătate pentru țară, pentru istoria teritoriului. Îmi dau seama că jadarmii de la Sarmizegetusa sunt acolo ca să nu se mai fure aurul țării, eventual alte bijuterii din metale mai puțin prețioase, nicidecum să păzească tezaurul arheologic. La Histria probabil că valurile succesive de migratori au prăduit orașul până la ultimul bănuț bătut aici.

 

20160612_180457_zpsbvvd6wmx.jpg

 

20160612_181738_zpsplsghsb1.jpg

La plecare, a nu știu câta țestoasă sălbatică văzută. După cele mai nefericite văzute în sudul Dobrogei mă dau jos imediat de pe tractor ca s-o ajut să treacă strada, în speranța că i-am ghicit intenția și n-am dus-o înapoi de unde a venit. În depărtare se văd niște dealuri timide, primele unduiri ale Dobrogei centrale.

 

20160612_181753_zpsbam2dnou.jpg

Imediat ce am pus mâna pe ea să o ridic, în loc să se bage înapoi în carapace începu să se deșerte de toată apa pe care o avea în ea. A curs continuu până am pus-o în iarbă, cu tot cu pauza mea de suprindere. Nu știam de mecanismul ăsta al unor țestoase.

 

20160612_182228_zpsad5jta5l.jpg

Soarele-i sus pentru ora 6 jumate. E necruțător, și nu am umbră niciunde. Drumul e drept în bătaia lui. În stânga și în dreapta am nisip. Nu cred că îmi voi încerca norocul spre nord, printre lacuri, nu vreau să îmi petrec restul zilei trăgând de tractor doar ca să îl scot din nisipurile ude. Am un orar cam strict prin Deltă din cauza traversărilor cu vaporul, nu prea am marjă de eroare.

 

20160612_183022_zps2ontjylv.jpg

Cu câțiva km înainte de revenirea pe județeanul spre Istria văd un drum de pământ în dreapta. Pe hartă văd că merge drept în sat. Perfect, mai șuntez în sfârșit un pic de asfalt.

 

20160612_183542_zpsxdzxcnq8.jpg

Histria, izolată între ape. Cetatea e invizibilă, doar muzeul se vede de la depărtări. Pare în continuare pe malul mării; oricât de atent m-aș uita prin ochean tot nu reușesc să văd istmul care separă lacul Sinoe de mare. Ce-i drept, poate să fie și vina ocheanului. Mi-am luat unul nou față de anul trecut, dar am constant probleme de focalizare cu el, deși e fix, nu reglabil. Nu reușesc să înțeleg de ce uneori văd prin el bine, alteori nu.

 

20160612_183552_zpsxbnvf9j2.jpg

Avansez destul de greu urcând pe nisip. Consum din apa și mâncarea rămase, care nu mai sunt prea multe, și am în continuare problema de lichidități. Mai am vreo oră de mers cel puțin, estimez, până ajung la un bancomat.

 

20160612_184011_zps62ozf7iw.jpg

Iarba e mult mai uscată aici decât mai la vest, deși e iunie. Satele însă sunt pline de verdeață și umbră până în punctul în care nu îți mai dai seama dacă e locuit sau nu de la distanță. Sate de câmpie cu tradiție și cultură.

 

20160612_184418_zpstr8yfvjr.jpg

Încep părăsite, în buna tradiție a satelor românești. Se usucă ca pâinile, de-afară spre-năuntru. Tâmplăria albastră și olanele ar crea un tablou mai mediteranean, dar  vegetația abundentă și configurația casei trădează poziția danubiano-pontică.

 

20160612_184558_zpsb7zd0hvn.jpg

De n-ar fi cabluri, cum ar arăta țara asta...

 

20160612_184923_zpsduwicjlz.jpg

O constantă a părții ăsteia de țară pare să fie drumul drept, care se îmbucă perfect, la 90 de grade, cu orizontul. Dacă aș sta și eu pe axul drumului când fac pozele ar fi și mai grăitor, dar sunt prea conformist ca să îmi părăsesc banda și spațiul alocat din ea pentru o poză.

 

20160612_185424_zps7fyk4til.jpg

Eh, uneori poate mai fac excepții. Sinoe, satul din fundul văii, dacă se pot numi văi depresiunile blânde din câmpiile astea litorale. De la depărtare arată mai mult a pădure. O știință ce încă nu a fost deprinsă de urmașii bulgarilor, oltenilor și moldovenilor dezrădăcinați și mutați în Bărăgan cu forța.

 

După Sinoe drumul prost mai continuă un pic și ajung în Mihai Viteazu. Tot satul arată cam sărăcăcios, cu case mici, fără blocuri, fără alt fel de clădiri în raza vizuală. Gardurile joase, din piatră colțuroasă și plată, îmi aduc aminte de satele din nord-estul Bulgariei, înrudite cultural cu cele din Dobrogea. Niciun om pe stradă. E duminică, ar cam vrea să plouă cerul, nici nu mă mir. Abia la intersecția cu E87 găsesc o benzinărie și un magazin. Magazinul, de sat, e închis. Benzinăria are un magazinaș micuț, dar nu permite plata cu cardul, și femeia îmi spune că nu știe bancomat în sat, să încerc în Baia. Sunt terminat de căldura zilei și de mâncarea puțină. De ce nu mi-am luat și eu mai multe din Constanța? M-am gândit că iau pe drum. Trebuia să fi scos bani în oraș. Nu acceptă nici bonuri de masă. Mă caut prin toate buzunarele și cu greu strâng suficient mărunt ca să-mi iau o sticlă de Fanta de 1.5L, să am niște apă și zahăr în sistem din nou, și să mă trezesc un pic de la zeama acidulată. O îndes în geantă și plec mai departe. Sunt nevoit să intru în mâncarea de urgență, un amestec de nuci și fructe deshidratate. Mă repune pe picioare repejor și aproape îmi dă senzația de burtă plină de la atâta mestecat. Mă folosesc de cască pe post de castron, pusă pe bagajele din față, dacă tot n-o pun în cap pe drumul ăsta slab circulat (pentru un european) și cu probabil cei mai leneși șoferi pe care i-am văzut pe vreun drum major în țara asta.

 

20160612_193128_zps03u6sskh.jpg

Tulcea. Primul județ nou biciclit al anului. Numărul 20. As vrea să mă opresc un pic la graniță, să mă odihnesc, să compar orizonturile, dar nu mai am mâncare, apă am foarte puțină, și de când am ieșit dintre bălțile Histriei cerul s-a tot tulburat.

 

20160612_193429_zpsvj3webkv.jpg

Într-o zi bună aș vedea munții Dobrogei, acum dispăruți în pântece de nori uriași și amorfi. La așa orizont, așa nori. Pot să jur că cerul e mai mare și mai sus aici decât în Bărăgan și că văd mai mult din el. Cred că urgia a măturat munții și vine la vale acum, să înece în apă dealurile joase și să măture eolienele de pe creste în mare.

 

20160612_194651_zpsygv2w6ne.jpg

La nord încă arată bine

 

20160612_194146_zpsb57tmfou.jpg

Dinspre vest se pregătește ceva

 

Baia, prima localitate tulceană în care calc. Începe imediat să plouă de pe ultimul deal, când să văd satul. Îmi pun repede pelerina și îmi trag gluga pe cap, prinzând-o de cozorocul șepcii cu niște cleștișori pe care mă felicit că i-am luat. Îmi vine în cap scurt imaginea din Turda, cu 9-10 luni în urmă, unde i-am cerut gazdei de la cazare, la plecare, vreo 3 clești de rufe ca să-mi prind gluga de șapcă, să nu mi se mai ude. Mai pun husa de bagaje, dar nu apuc să îmi pun și pantalonii, că mai mult mă udam până reușeam. Ajung cu picioarele ude sub primul copac. Banca. CEC. De peste drum, de sub o umbrelă de terasă sătească, mă privesc ciudat câțiva oameni pe la 50 de ani. Nu pot să ajung cu tractorul lângă bancomatul CECului fiindcă e aleea îngustă, așa că îl las pe trotuar. Profit de pauză și adăpost și îmi pun și pantalonii de ploaie. Scot bani și răsuflu ușurat. E trecut de 7 jumate. Jurilovca e mai mare, ar trebui să aibă magazine deschise și la ora asta, și părea aproape, o să ajung imediat. Fac acolo aprovizionarea, să nu mă car cu greutatea, și sper să fac noaptea conform planului, la cort, în cetatea Argamun.

 

20160612_200348_zpsvqhaykzd.jpg

E o ploaie rece, cu stropi mari. Începe să mă ia cu frig. Trebuie să iau masa de seară în curând. Mi-ar plăcea să mănânc ceva cald, niște pește, dacă tot am intrat în teritoriu.

 

20160612_200703_zpsdbv0yhfp.jpg

Un siloz pozat tremurând. E vremea să dau din picioare mai serios, să mă încălzesc.

 

20160612_201426_zpswrujj22j.jpg

Tunete îndepărtate, fulgere lovind dealurile care se mai văd prin ploaie, nori care se izbesc deasupra și peste tot în jur.

 

Fac drumul până la Ceamurlia de Jos în reprize de ploaie. După Baia văd un drum în dreapta care îmi scurtează un pic parcursul și mă scoate de pe european mai repede. Totodată mă duce și mai aproape de baltă. După ce ies din raza de poluare fonică a drumului și a satului încep să aud un sunet ciudat. Se aude peste tot în jur și nu înțeleg de unde vine. Mai mult, pe măsură ce merg, trec prin zone cu intensitate mai mare, altele cu intensitate mai mică. E un sunet fantomatic, ca un vaiet prelung, neîntrerupt. Pe dealurile Ieniceri, Caugagia, Acairac văd eoliene, mă gândesc că șuieră vântul printre ele, dar majoritatea nu se mișcă. Ceva militar? Radar sau vreun alt aparat? Nu operează în spectrul perceput din câte știu. Parcă nu îmi vine a crede că e un sunet natural, se aude de pretutindeni și de nicăieri simultan. Nu reușesc să găsesc absolut nicio direcționalitate a sunetului. Oricum mă învârt, oriunde stau, se aude la fel. E tare straniu. Nu sunt decât 2 ciobani prin zonă, preocupați să-njure turma de oi pe care o mână, dar nu par a băga în seamă nicicum sunetul ciudat. Trebuie să fie natural, sau măcar unul pe care l-au mai auzit de multe ori până acum.

 

 

20160612_201746_zpsye3qfxls.jpg

Spre nord arată mai liniștit cerul. Poate dacă mă grăbesc, reușesc să ajung la adăpost înainte să vină furtuna care pare să fi lovit dealurile Babadagului. Tună și fulgeră necontenit, și eolienele dispar repede, una câte una, în ploaia gri-albăstruie, nepătruns de opacă.

 

Nor de păsări, prins în transformare

 

20160612_202843_zpsbl9jefkv.jpg

 

Spre est arată încurajator. Am vântul din spate. Îi dau bătaie. Sunt singur pe drum. Văd în fața mea mii de broscuțe, cât unghia, care sar din fața mea în iarbă, cu salturile lor mici. Sunt atât de multe și mărunte că par insecte. Nu am văzut niciodată atâtea animale la un loc. Drumul este perfect drept și continuă parcă la infinit, se pierde în ceața care se ridică din iarba udă și maschează muchia dură, marginea lumii, prăpastia în care mă grăbesc să sar.

 

20160612_204616_zpstkwtfgsp.jpg

Trec de Lunca și încă mai merg. Nu mai știu exact cum arată harta, nu m-am mai uitat de mult azi. Jurilovca ar trebui să fie următoarea. Am mers însă de jumătate de oră și nu am ajuns nicăieri. Începe să se întunece și să se răcorească și mai tare. Pun vesta și farurile, dar îl aprind doar pe cel de spate. Nu e om pe drum. Sunt singur cu răcoarea dinaintea furtunii, furtună pe care o simt alergându-mă necontenit din spate. A înghițit soarele, i-a absorbit toată lumina, m-a lăsat într-o lumină albastră cum n-am mai văzut de mult. Mici pete de roz, norii de altitudine care au mai prins un crâmpei de soare, mă motivează să merg mai departe.

 

Parcă nu se mai sfârșește drumul. Vișina. Alt sat. Nu mai țin minte niciun Vișina. Nici aici nu văd picior de om. Îmi plac zonele depopulate, doar în zone din Podișul Hârtibaciului am mai mers atâta printre sate fără să văd oameni, dar acum aș fi vrut să văd pe cineva să îl întreb de drum. Mă uit pe hartă. E bine, e ultimul sat înainte de Jurilovca. Furtuna pare să se fi stabilizat deasupra Babadagului, dar nu îmi place ideea de a fi surprins peste noapte de vijelie cu un cort netestat încă pe vreme rea. Hotărăsc până la urmă să găsesc cazare aici. Din Argamun n-o să văd nimic acum, pe întuneric, copaci sigur nu sunt pe-acolo, și pare că am estimat greșit distanțele, probabil că mai sunt câțiva kilometri până acolo, iar acum nu mai am chef de asta. Vreau să mă spăl de praf, de nisip, de Autan, de noroiul aruncat de roți, și să mănânc mâncare caldă. Caut din mers niște pensiuni pe net și sun. Prima e ocupată. A doua are locuri. Perfect. Rețin adresa.

 

20160612_205709_zps4o6kpp17.jpg

În sfârșit. Unul din cele mai frumoase sate? Rămâne de văzut. Era un semn din aceeași serie și la intrarea în Rimetea anul trecut. Un sat frumos acolo, într-adevăr, dar criteriile mele cred că sunt un pic diferite de ale altora.

 

20160612_205814_zpsokfrxrgg.jpg

Satul în goana către mâncare. Văd nisipul de pe marginea drumului. E diferit de nisipul de construcții, aici e altceva. E nisipul de pe roțile mașinilor care merg pe drumuri negre, intră cu remorca în apă toată ziua. E ceva lume prin sat, spre deosebire de pustietatea din ultimele 3. Papuci, șepci, haine pătate, cârpite, rupte. Casele și curțile sunt întreținute. Nu arată a sărăcie, arată a uzură accentuată. Nu pare ușoară viața de pescar. Fețele sunt arse de soare, îmbătrânite înainte de vreme, dar nu îngrijorate sau disperate. 

 

După ceva învârteală ajung la pensiune. De afară nu e nimic special, o terasă cu niște umbrele și mese cu bănci de lemn cu picioare metalice. Artizanat ieftin, comun pensiunilor cu buget mai redus. Nu mă deranjează. Sunt mai primitori cu străinii murdari și atipici. Văd un om pe la 45-50 de ani, spălat, îmbrăcat frumos, de vară, grizonat, care stă de vorbă cu un tip înalt, brunet, în haine de motociclist și cu o engleză cu accent german. Are un BMW R1200GS Adventure încărcat parcat în față. Nici nu mă așteptam să aibă altceva. Omul spălat mă abordează imediat, pare a fi proprietarul. Nu are accent lipovean. Îmi spune să intru prin restaurant, am unde să pun înăuntru tractorul.

 

Trec prin runda obișnuită de priviri mirate, admirative, când bag animalul înăuntru, ridicând roțile pe rând peste prag. Trec de sala de mese, mi se arată unde să parchez tractorul, într-o încăpere de serviciu. Sunt dus la cameră. E un loc foarte frumos, sunt chiar impresionat. O curte interioară acoperită, cu policarbonat ce-i drept, nu cel mai arătos material, cu luntri atârnate de șarpanta metalică, împreună cu năvoade, vâsle și alte obiecte pescărești, și camere de jur împrejur, pe 2-3 laturi. Camerele n-au geamuri către exterior, ci doar către curtea asta acoperită. E exact ce îmi doream. Un refugiu autosuficient, o citadelă pescărească, închisă exteriorului. Un adăpost de furtuna care pare să lovească inevitabil coasta, la căldură, cu mâncare de-a locului și cu oameni pentru care poate luntrile și năvoadele nu sunt doar obiecte atârnate prin pensiune ca să caște turiștii gura la ele. Iau cheia de la femeia cu o urmă de accent rusesc, care văd că servește și la masă, și la bar, și mă duc în cameră să mă spăl, nu înainte de a mă asigura că după ce termin încă se mai poate mânca.

 

Descarc, fac duș, mă duc la masă și mănânc cea mai bună saramură de crap cu mămăligă pe care am mâncat-o vreodată. Peștele l-am udat cu un pahar de vin alb, fiindcă pofteam de vreo două zile la un pic de vin. Aș fi băut roșu, dar am luat recomandarea proprietarului, care a mai stat cu mine la masă. E bucureștean, de unde și lipsa accentului, și mai vine din când în când să supravegheze treburile la pensiune. Vreau să-l întreb de drumul pe care-l mai am prin deltă, dar nu știe să îmi spună foarte precis. E foarte prietenos, contrastând cu severitatea cu care tratează una dintre femeile de serviciu, și mă miră cât de repede poate schimba discursul de la o persoană la alta. Termin de mâncat și mă duc la culcare.

 

Ziua 2 s-a încheiat. Am mers aproape constant spre nord, pe malul mării. E atât de distantă vânzoleala urbană a Constanței de azi-dimineață că nici nu mi-o mai amintesc. Filmul a început de la Histria, de la drumul printre nisipuri și lacuri, din orașul părăsit, primul oraș al țării. E prima zi la capătul lumii, în străfundurile istoriei ei, în locul unde timpul se scufundă în mare, unde Dumnezeu a uitat de oameni, de orașele lor, de drumurile lor, unde ploaia și vântul au bătut de atâția ani peste munți că s-au transformat în niște dealuri tocite, ca niște măsele vechi. Dincolo de marginea lumii cunoscute, sub apă, sunt oameni, corăbii, porturi, orașe, unele din ele rămase neatinse de mii de ani în stratul anoxic de la adîncime, care odinioară era bătut de soare și biciuit de vânturi. Sunt la granița dintre lumi. Adorm parcă cu ochii deschiși. Văd Mediterana vărsându-se, sculptând Bosforul, înghițind așezări, nave, măturând animale, oameni, păduri, urcând în amonte pe râuri, cucerind uscatul. Toate granițele sunt la fel de fluide ca apa pe care aproape că o aud clipocind din cămăruța mea. Cum o văd acum, separatricea dintre real și închipuit, văzut și nevăzut, ființă și neființă, lumină și umbră, nu o va mai vedea nimeni. Niciodată. 

 

Statisticile zilei:

 

Distanța totală - 123.3 km

Timpul de pedalat - 6h 28min

Viteza medie - 19.06 km/h

Viteza maximă - 49.41 km/h

  • Upvote 5

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Restore formatting

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.